XII. VORBA LUI IOAN NEAGOE VOIEVOD CĂTRĂ FIE-SĂU THEODOSIE VOIEVOD ȘI CĂTRĂ ALȚI DOMNI, CARII VOR FI ÎN URMA LUI BIRUITORI ȚĂRII ACEȘTIIA, PENTRU PECETLUIREA CĂRȚII ACEȘTIIA. CĂ ACŒSTE CUVINTE SUNTU ÎN LOC DE PECEȚI CĂRȚII ACEȘTIIA. (Slovo 25)
A Father's Final Counsel
The author addresses his son and successors, urging them to show mercy for his soul and reminding them of the vanity of worldly glory.
My dearly beloved and sweet son, I have done everything I could, straining to the limit of what I understood and of what I came to know by God's mercy, and I've set it all before you. And now, my child, this is what I'm teaching you — that you do this after I am gone, and so should anyone else God chooses from a good family and sets as shepherd over his divine flock: I ask that man, as I would ask my own brother, that God give him wisdom and teach him to have mercy on my soul once I am gone.1 For I have now left behind all my wealth and all the glory of this world. My reign scattered like smoke when a hard wind strikes it, and now my soul hopes in nothing but the mercy of God and in you—God's chosen one and my beloved brother—that Christ our God may teach you to be merciful to my soul and to come to my aid with acts of mercy in this hour of my soul's need.2 And may our Lord Jesus Christ show you mercy in this world, and in the world to come count you worthy to stand among the good and faithful princes and emperors. And may your line be multiplied here on earth, while your soul blossoms like the cedars of Lebanon and like the beautiful lily in the kingdom of heaven, forever and ever.
The Reward of Mercy
The author emphasizes the Gospel promise of mercy for those who show mercy, linking almsgiving for his soul to a heavenly reward.
So if you show mercy for my soul's sake, you'll be shown mercy too, as the Holy Gospel says: "Blessed are the merciful, for they will obtain mercy."✦ For that reason, whoever takes the trouble and makes the effort to give alms for my soul will receive mercy from God, and I will be grateful to that person, and that person will receive a reward in the kingdom of heaven.✦34
Beware the World's Deception
Rulers are warned against the deceitfulness of the world and urged to embrace Christ's love, recognizing the body as God's dwelling.
And so, my child, my beloved lords and brothers, my boyars—all of you living in this age, great and small, rich and poor, who each call yourselves master of your own house: to every one of you I make my humble plea, brothers, don't let yourselves be taken in by anything at all in this empty world, because you'll find no setting-right and no solid ground in it. All it does is cheat us, and then it drags us off with its cravings.56 Instead, let's clothe ourselves in the new love of our Lord Jesus Christ, and let's love him with all our soul, just as he loved us—and far more strongly.7 For God has no dwelling dearer to him than the human body, which he built with his own hands, and to which he gave a living soul—and look, it's alive. And afterward that same God who had made him died for him, and poured out his own blood on the cross at Jerusalem, in the days of Pontius Pilate.8 So then, brothers, let's be on guard never to sin against God in anything—and yet we do sin, since we come from sin and go on committing sin.9
The Path of Repentance
The text explains that sin is inevitable but calls for immediate repentance, highlighting God's merciful nature and willingness to forgive.
Instead, brothers, what we owe God is this: if we do sin, we should turn back to our Lord Jesus Christ at once, in repentance. For when a servant goes wrong and commits the sin, God sees him in that very hour — sees that he has sinned and has done exactly what the devil wanted.10 We've trampled our Lord's commandment and law, and the devil's will was carried out in full; we've gladdened Satan and grieved God; we've delighted Satan's helpers, while by the sin we committed, we've turned the angels and all the powers of heaven to mourning. So then, brothers, even if we have gone and sinned, what are we to do? Only this: let's run to our Lord Jesus Christ and say, "We have sinned, Lord our God, we have sinned and done evil in your sight; we have broken your commandment, and we're not worthy to lift our eyes and look toward the height of heaven, or to see your holy dwelling place, or even to call ourselves your children.11 And we have no one else to show us mercy—no one but you, who alone are without sin. To you we flee for refuge, Lord, my God: have mercy on us and cleanse us of our sins." For our Lord and God holds no grudge, and he doesn't stay angry forever, and he doesn't repay us according to our lawless deeds; instead, in that very hour he will forgive them.
The Nature of Prayer
Prayer is described as a vital connection to God, a source of spiritual strength, and a precursor to divine judgment.
And our God will rejoice, while Satan will be put to shame; the angels and the powers of heaven will be glad, while the devil's helpers will be put to shame. Because prayer lifts a person up to God and unites them with him. Measured against the standards of this world, it's a longing for God and a peace made with him. It's the mother of tears and then their daughter too; it's the cleansing of sins, a bridge over temptations, comfort in sorrows, the shattering of wars. It's the work of angels, the food of those without bodies, the gladness of the age to come. It's work that never passes away, the spring of all good things, the envoy that brings God's gifts, unseen increase, food for the soul, light for the mind, the axe that cuts down despair, the proof of hope, release from anxieties. It's the wealth of monks, the treasure of those who live in quiet. It's the weakening of wrath, the showing of peace. It's the ordering of what God reveals, the herald of things to come, the sign of glory.121314 Prayer is truly a judgment passed on the one who prays, before the judgment of God that is still to come.
The Spirit's Plea for Our Return
The author urges immediate repentance, explaining how sin grieves the Holy Spirit and risks its departure, likening this to bees abandoning their hive.
Brothers, see how good and sweet our God is, and how he forgives the sins of anyone who turns back to him. So even if we do sin, let's not let Satan gloat for long over the sins we've committed; let's not hand our place over to him, and let's not let his wounds fester in our bodies. Because if we let his rotting wounds stay in our bodies, it won't just be our bodies that fester—the soul will fester along with the body too, since this is an old and evil gash.15 And these wounds haven't only harmed our own bodies—they've torn many others who were pleasing to God away from the face of the living God.16 So then, brothers, if we've sinned against God, let's run back to him so we can reach repentance; because our Lord is truly God and full of mercy, and he calls everyone to himself and makes no distinctions.17 And when someone falls into sin, God still waits for him to turn toward repentance, so that the Holy Spirit can come and settle in him again and make its dwelling in his body. Because once a person commits the sin, the Holy Spirit can no longer live in him—and yet it can't bear to separate itself and flee from him either.18 So, brothers, while God is still turned toward us with his mercy, and waits for us to repent, and while the Holy Spirit can't bear to part from us—let's hurry and run to him with repentance, so we don't tear the Holy Spirit away from ourselves.19
Adam's Fall and God's Patience
The bee simile is continued, showing how the Spirit leaves when repentance is absent, leading to spiritual ruin.
Think of how bees live in the combs they've worked to build: when smoke is blown in on them, they can't stand it, and they flee the combs because of the smoke — though they don't go far from what they've gained, and they wait in hope that the smoke will die down so they can go back to their place; so when they see the smoke thinning out, they return to the home they worked for, but when they see the smoke is still thick, then with great grief and sorrow they abandon their home for good. That's how the Holy Spirit acts toward our sins: he keeps on waiting for us, hoping we'll turn to repentance, so he can come back into a person's body, just as the bees come back to what they've gathered.20 But when he sees that we aren't repenting—that instead our body is filling up with sins—then he leaves us, the way bees leave the smoke, and with great grief and sadness he abandons it.
Lessons from Paradise Lost
The narrative recounts Adam and Eve's temptation, fall, and initial interactions with God, highlighting their failure to repent and shift blame.
So, brothers, let's make an effort to cleanse ourselves of our sins before our bodies fill up with those evil, rotting sins—so the Holy Spirit doesn't abandon us completely, and Satan doesn't make a mockery of us. And after we've sinned, let's not give in to despair and provoke God, so that he turns his anger against us.21 For when God made Adam and Eve, he placed them in paradise and gave them all its food, and with his own divine and honored mouth he taught them never to break his command; he ordered them to eat from every tree in paradise, but from the tree standing in the middle of paradise—from that one alone they were not to eat. And the devil, once he had fallen from the ranks of the angels, raised up his envy and his horns against God's command and against the human race.✦✦22 And he kept figuring out how he could drive off God's own creature—that is, how to get Adam and Eve thrown out of paradise. And look—he dressed himself in the shape of a serpent, and the serpent came up to Eve and whispered in her ear: "Why don't you eat from the tree that stands in the middle of paradise?"✦ And Eve answered him: "That's what God commanded us—that we not eat from this tree."✦ The serpent said to her again: "If you had eaten from the tree that stands in the middle of paradise, you too would have been living gods, just as God is, and you would know good and evil."✦ But Eve didn't realize these were deceiving, misleading words; instead she was taken in by them, and she went to Adam and told him: "The serpent spoke to me and said that if we eat from this choice tree standing in the middle of paradise, we'll be gods like our God."✦ And then Adam, too, didn't hold back his thoughts or his mind; he also fell in love with those deceiving words, so that he too might set himself against our God, and the two of them decided to eat from that tree.23 And in that moment they committed two very great sins: the first, that they broke God's commandment; the second, that they wanted to make themselves adversaries of our God as well, eating from that tree without God's leave. And the moment they ate, the two of them saw at once that they were naked. And in that very hour God knew what they had done, and he came to them and called them and spoke to them gently, and he was grieved and full of pity for them, because they had sinned and broken his commandment and had carried out Satan's will instead.2425 And with tenderness he said to them: "Adam, Adam, where were you?"26 And Adam answered and said: "Here I am, Lord, but we can't show ourselves to you or look at you, because we are naked." God said to them: "But didn't I make you naked? So who told you to look at your own nakedness?" No — it's because you ate from the tree that stands in the middle of paradise, and broke my commandment, and dealt treacherously in my sight; that's why you saw your own nakedness.27 And up to that moment God kept questioning him gently, because he had not yet let his anger and wrath break out against them; God was waiting, hoping Adam might finally say: "Lord, what should I do? "I have sinned!" " — and then he would have forgiven him.28 But once he had sinned, he didn't admit his guilt before God and say, "I have sinned, Lord." Instead he said: "Lord, as long as I was alone in paradise I didn't sin against you; but once you gave me Eve in paradise as my wife, she deceived me, and I ate from this tree." And instead of the humility God's gentle questioning was inviting, he refused to take the blame and say, "I have sinned, Lord"; he pushed the blame back onto God.29 Even then God did not pour out his anger on them. Instead he called Eve, and spoke with great gentleness, hoping that she at least would take the blame and admit she had sinned, so that he could forgive them. And God asked her: "Eve, who deceived you, that you ate from the tree that stands alone in the middle of paradise?" And Eve said, “Lord, I haven't done anything wrong against you. It's that you let the serpent in with us in paradise, and then he went outside and came back in again, into Eden, and brought us the devil's lying words, and he deceived us.30 But if it had just been Adam and me, I would never have sinned against you.” In just this way Eve too refused to take the blame before God and receive his pardon; instead she once more laid the fault on God — until God's anger rose against them and he drove them out of paradise in great wrath, because of their refusal to humble themselves: they would not humble themselves and take forgiveness from God while he was still questioning them gently, before he let his anger loose on them.31 Then, once God was angry with them, he cursed them and said, “Adam, you have broken my word, and so I tell you this: until you see the thorns of brambles and briars in your own palms, you will not taste the good things of the earth.” And so it was—and even that wasn't the end of it, for when Adam died, he went down into the prisons of hell. So God had mercy on him once again, and out of love for him he gave over his own shining face to be struck with blows; out of pity for Adam his face took the shameful spitting of a faithless and ungrateful people.32 And it was for Adam's sake, my Christ, that you were led to judgment before Caiaphas.
Christ's Sacrifice for Adam
The passion of Christ is presented as a redemptive act for Adam, culminating in the liberation of the righteous from hell.
What a wonder — the slave stayed seated, and the King stood on his feet!33 Annas heaped insults on the King of heaven, and he humbled himself. For Adam's sake you were lifted up on the cross, and for his sake they gave you vinegar and gall to drink. For Adam's sake you took the nails through your hands, and when they pierced your side with the spear, Lord, blood and water flowed out, and Adam's skull was baptized.34 And God said this: "Adam, the first time I made you out of clay with my own hands, and I gave you a soul out of my own mouth, and you came alive; and now, a second time, I am buying you back out of the prisons of hell with my own blood.35 For because of your transgression and your disobedience all the righteous went down into the prisons of hell, but because of my blood they all came out of hell and entered the kingdom of heaven."
The Cost of Delayed Repentance
The author contrasts Adam's delayed repentance with Peter's immediate remorse, showing how promptness leads to forgiveness and divine favor.
Do you see, brothers, how great God's mercy is—how Adam sinned, and God forgave him anyway? Because if Adam had hurried to repent right after that first sin of his, God would have forgiven him then and there.36 Look how many thorns from brambles and briars his hands took, and how after his death his soul still lay in hell for 4,603 years—when, if only he had hurried at the moment God questioned him and had said, "I have sinned, Lord," he would never have fallen into such torment and ruin, nor would our God have suffered so many torments; instead God would have forgiven his sin right then and set him back in paradise, just as he did with Peter, the chief of the apostles.3738 For when Peter recognized his sin—that he had done wrong and had denied his God—he didn't delay as Adam did, so that the Lord wouldn't turn his anger on him; instead, that very hour he wept bitterly and said: "I have sinned before you, Lord my God; I have sinned and dealt treacherously before you, because I denied you."39 And so, that very hour God forgave him and made him the chief of the apostles and put the key of the kingdom of heaven into his hand, because he hurried to repentance, and he said to him: "Peter, whatever you bind on earth will be bound in heaven too."
God's Gifts and Our Responsibility
The text reminds readers of God's generous gifts and the need for obedience, urging timely repentance before sin becomes deeply entrenched.
Did you see how God gave Adam the whole of paradise and told him he was to be master over all of it, and only from the one tree God had commanded him about was he not to eat? God has given to us in exactly the same way. To Adam he gave the food of paradise; to us he has given the sweetness of the earth in this world, so that we feed ourselves from what it yields. And he holds us back too, so that we don't eat from the things that don't please God — and we know perfectly well which things please God and which don't, and which of our impulses run against his will.40 So whoever among us walks according to his will — God will satisfy that person's desire as well; but whoever among us sins and breaks God's commandments, a person like that will not have his desire satisfied by God. Instead God will torment and punish him even worse than he did Adam. That's why we too, brothers, whenever we commit a sin, shouldn't put off repentance until God has already stirred up his anger against us. Because if we let it grow old in us, it will open a wound in our souls, and only with great difficulty will we barely manage to cleanse it. And the moment we sin, let's run straight to God with repentance, the way the apostle hurried, and weep with tears as he did.41
The Ruler's Call to Humility
Rulers are encouraged to emulate Christ's humility and David's obedience, finding strength not in worldly power but in God's mercy.
God is merciful, and his anger doesn't last forever, nor will he hold a grudge eternally; instead, he'll forgive us, just as he forgave the apostle.4243 So you too, my son, and any other ruler God may choose—whether from the great boyars or the lesser ones, whether from the rich or the poor—let us learn, brothers, to keep God's mercy always before us and to be pleasing to him. For look at how much good and how much humility the Lord Christ showed for our sake—and what have we done for his? So when God calls us to himself, to see the shining face of his kingdom, and we've done none of the good that belongs to him—what will become of us then? So at least from now on let's not grow slack because of our weakness and our sluggishness, we who have never done God's will. Even so, let's keep hoping in God's mercy, because he is rich in mercy, and whoever comes to him he will in no way turn away.
Wisdom in Counsel and Action
The text uses the analogy of bees to advise rulers to discern good counsel from bad, warning against the dangers of pride and poor judgment.
So you too—whichever of you God chooses and sets over his flock as its shepherd—be gentle toward Christ's flock, and shepherd it with deep fear and humility, so that you'll have something to show for yourselves before our Lord Jesus Christ, just as David, the king and prophet, was gentle and humble and obedient to God.44 That's why God said: "I have found David, a man after my own heart." You as well: if you're gentle and good and humble, David's gentleness will come down upon you. And be wise and prudent—if no more than that, then at least as much as the bees. You see how the bee, the moment it leaves its hive, goes out among the flowers and gathers its nectar and food with a great deal of labor—because everything it wins and gathers comes from flowers, though not from every kind of flower.45 For if it brought its nectar in from every kind of flower, its honeycombs wouldn't be so sweet; instead, out of all the flowers it picks the sweetest ones, and gathers its store from those. That's why its honeycombs are so sweet, and why they're always a delight—and not only to the bee, but to God's other creatures too. It's the same with a ruler who has been chosen and anointed by God: his servants are his flowers. So if a ruler takes all their words into his heart, the good and the bad alike, his heart will never be sweetened—just as a bee's honeycomb wouldn't be sweet if she gathered her nectar from every flower, the sweet and the bitter together. But she avoids the bitter ones, taking only from the good and the sweet.46 That's why the honeycombs are so sweet. Look and think it over, you wretched man: what is a bee? See how carefully she judges and guards herself, how she won't settle on the bitter flowers but only on the sweet ones, and takes her food from those! But a human being—who is a lord chosen by God, set as master over all things and all creatures, who has a mind and judgment and a living soul, and who will have to give an account before God's judgment—even so, we've had less good sense than a bee, too little to tell what is sweet from what is bitter.4748 However many words we hear from people, good and bad, we don't sort out which are sweet and which are bitter; instead we fill our heart with all of them—and there turn out to be far more bitter ones inside than sweet. That's why Scripture says that "evil talk and evil words ruin good habits"—words that keep on embittering our hearts, and not only ours but the hearts of many others who are under our rule. For that reason, this is what the ruler ought to be—the one God has chosen and anointed for rule.49
The Humbled and the Haughty
The author contrasts the fate of the humble with the proud, using Adam's fall as a cautionary tale about losing dominion through arrogance.
But if he refuses to humble himself and bow before God, Holy Scripture says, "Whoever exalts himself will be humbled, and whoever humbles himself will be exalted." Likewise, a ruler who is willing to acknowledge a greater Lord—the One who made heaven and earth—and humbles himself before Him, that ruler will be lifted up. But the ruler who refuses to humble himself before God, God himself will humble him, just as he humbled Adam.50 After all, what kind of dominion did he hold? And then what happened? But how was it not a great dominion in his hands, when our Lord Jesus Christ was always with him, placed paradise itself into his hand, and along with paradise gave him seven good gifts?51 And Adam—because he refused to humble himself, what did he lose first? His first loss was this: God turned his face away from him in anger. What did he lose second?
True Wealth and True Poverty
The text contrasts Adam's loss of divine gifts and paradise with Job's humble gratitude, emphasizing that true status comes from humility before God.
He lost those seven blessings, and God took them from him. What was the third thing he lost? He lost the food of paradise. Because of his lack of humility, God removed Adam and humbled him from the honor and dominion he had given him. But the blessed Job, lying naked and stripped in the dung heap, with worms eating him, still thanked God and said, “Thank you, Lord my God, thank you, for I came naked from my mother’s womb! “ And in this way, Adam humbled himself through his victory and power, while Job, through his humility, was exalted from the dung heap. Likewise, any ruler who will not humble himself in this world and in this age, and who does not judge God’s servants justly and without favoritism. For whether you are an emperor, a ruler, a nobleman, rich, or poor, we will all go the same way to Christ’s judgment and stand before him.
The Day of Reckoning
All individuals, regardless of status, will face God's judgment based on their deeds, with divine justice mirroring human actions.
And on that day no one will be recognized as prince, or emperor, or boyar, or rich, or poor; instead everyone will stand there with their own deeds, whether good or bad.52 So whatever measure we have used here in dealing out justice to people, that same measure will be used for us. Just as the Holy Gospel says: "With the measure you use, it will be measured to you." And so, if we humble ourselves before God, God will lift us up. But what about the prince who thinks himself great because of his power, who grows arrogant and imagines there's no one like him — what is someone like you, you wretched man, when the power of the One on high isn't in you?53 Or the man who boasts and puts his hope in his own strength and says: "I am powerful, and because of my power I pay no attention to anyone!" You wretched man, how are you strong and powerful when you have angered God and stripped yourself of the strength that comes from heaven? And if you've lost all of this, then why do you still consider yourself rich and strong and powerful?
The Vanity of Earthly Boasts
The author critiques boasting in riches, power, and adornment, contrasting it with the true wealth of spiritual connection and the danger of losing God's presence.
Or you say, "I'm rich—there's no one else in the world like me." But how are you going to call yourself rich, when the wealth and the good things of paradise that were prepared for you forever are the very things you've cut yourself off from forever? So what kind of rich are you now? Or suppose you dress yourself in fine silk, trimmed with gold and pearls and precious stones, and you look at it all and see yourself beautifully adorned, and you say, "There's no one like me," and you're filled with joy and delight — while all along you've defiled your own body, and the Holy Spirit has withdrawn from you?✦ But how can you be glad, how can you celebrate, when the Holy Spirit no longer lives in you, and your body has been left empty, like a house its owner has walked away from?✦ Because every person — prince or nobleman, rich or poor — even if he gained the whole world and then lost his soul, what good would it do him?✦ Only this: "Blessed is the man who has not walked in the counsel of the ungodly, and has not sat in the seat of the destroyers, and has not stood in the way of sinners, but whose will is in the law of the Lord, and who will study His law day and night."✦ And his mind and his whole thought will rest on God.
The True Measure of Worth
True strength, wealth, and joy come from being united with God and living according to His will, experiencing His presence eternally.
For that person is with God, and God is with him! Whoever is united with God is powerful, for the power of the Most High dwells within him. And that person is rich whose is the kingdom of heaven and the nourishment of paradise. And that person is gifted whose face is illuminated by God, so that his eyes may see it forever. And it is fitting for such a one to rejoice, who fulfills God's will and keeps his body in purity, for the Holy Spirit will descend into him and dwell within him and be with him always. Oh, how good it is to be always with our God and to dwell with Him, and to have our gaze forever satisfied by the sight of our Lord's face, and for our hearts to take delight and joy from the many and varied songs of the angels, which will truly never pass away.
A Father's Final Words and Plea
The author concludes his writing, explaining his lack of a formal seal and describing the true seal of the righteous at the final judgment.
So, my brothers, as far as I was able to understand it — at least in part — I have worked hard for your sake, and I've written this for you. And if I've gotten anything wrong in this writing of mine, forgive me, my brothers — so that the Lord God may forgive your souls as well. I have finished this writing; but now a seal has to be attached to it, because a document that's sealed is the one people trust.54 But I considered this: from Adam until now there have been many emperors and many rulers, and all sorts of books have been made and written and sealed — and then it all passed away like the morning dew. Now nothing is known of those emperors, or of those great and powerful rulers of that time — nothing of them, nothing of their seals — except only the good they may have done in their lifetime; that alone will never perish. That's why I too weighed it and saw that in a little while I'll be leaving this world myself, and my seals will crumble away. So I've attached no seal. And if it upsets or offends anyone that I've attached no seal to this writing, then listen and let me tell you what the seal of the righteous is: for them it is gladness and joy, but for us sinners it comes with much weeping and deep grief and distress, when the Son of Man comes in his glory and all the holy angels with him.55 Then he will sit on the throne of his glory, and all the nations will be gathered before him, and he will separate them one from another as a shepherd separates the sheep from the goats, and he will set the sheep on his right and the goats on his left.56
The Judgment of Sheep and Goats
The text vividly depicts Christ separating the righteous from the wicked, detailing the rewards for the merciful and the condemnation for the unmerciful.
Then the king will say to those on his right, “Come, you who are blessed by my Father, inherit the kingdom prepared for you since the creation of the world. For I was hungry and you gave me food, I was thirsty and you gave me drink, I was a stranger and you welcomed me, naked and you clothed me, sick and you visited me, in prison and you came to me.” Then the righteous will say, “Lord, when did we see you hungry and feed you, or thirsty and give you drink? And when did we see you a stranger and welcome you, or naked and clothe you? Or when did we see you sick or in prison and visit you?” And the king will answer them, “Truly, I say to you, as you did it to one of the least of these my brothers, you did it to me.” Then he will say to those on his left, “Depart from me, you cursed, into the eternal fire prepared for the devil and his angels. For I was hungry and you gave me no food, I was thirsty and you gave me no drink, I was a stranger and you did not welcome me, naked and you did not clothe me, sick and in prison and you did not visit me.”
The Damned's Lament
The wicked question their condemnation, but Christ confirms their fate based on their failure to act mercifully.
Then they too will answer and say: “Lord, when did we see you hungry and thirsty, a stranger or naked, or in prison and did not serve you?” And he will answer them, saying: “Truly I say to you, as you did not do for one of the least of these, you did not do for me.” And these will go into eternal torment, and the righteous into eternal life.
The Sorrow of Eternal Separation
The author laments the eternal separation from God's presence that awaits sinners, contrasting it with the unending joy of the righteous.
Oh, what a terrible day it will be for us, my child and you, my brothers, what a terrible day when our eyes turn away from the sweet face of our Lord, and God turns his back on us in anger, and casts us away from him, and we will never see his face again! And the righteous will receive eternal life, which will never pass away, while we will receive eternal torment, which again will never pass away in eternity. The righteous will be in joy, and we in sorrow; the righteous will go into heavenly light, with great happiness and peace of mind, while we will go into the dark prisons of hell, with much grief and weeping and wailing. The righteous will go into the good fragrance of paradise, while we will go into the stench of hell. The righteous will go into paradise to flourish there like lilies forever, while we will remain like chaff, and will be burned in unquenchable fire. The righteous will sit at the table they have prepared with their labor and will receive many angelic songs and will rejoice in their hearts with spiritual joys that are unspeakable and never-ending, while we will be served tables of unquenchable fire, and then our souls will be terrified by hell, which is full of cries and wails. And the righteous will constantly rejoice and be illuminated by the face of our Lord Jesus Christ, while we will be darkened by the face of Satan at all times. The righteous will be delighted by the face of the good and merciful God, and he will comfort and gladden them without ceasing, while we will remain without God.
A Plea for God's Presence
The text questions the value of associating with Satan when God's presence offers true joy and benefit.
Then you, my child, and you, brothers, if we are left without the bright and sweet face of our God, then we will call ourselves poor and destitute, and how many tears and sighs and groans will surround us in that hour, and that weeping from then on, whom will we weep for or what benefit will we have from it? Or will we benefit from the terrible and dark face of Satan? Or will he do us any good?
The Danger of Spiritual Sloth
The author warns against spiritual laziness and the inability to act for God after death, urging immediate engagement in good works.
Brothers, consider: what worry and sorrow will there be when the servant is separated from the presence of their sweet and good master? Therefore, since we reckon that we will have great sorrow and sadness when we are co-inhabitants with the terrible and ugly face and countenance of Satan, let us clothe ourselves in the sweetness of our God and love the bright face of Christ, our Lord, and work for him unceasingly. For our tears are only useful here in this world while we are alive; after death, we can do nothing for God. The dead do not believe, the dead do not testify, the dead do not work. No secret will be revealed to the dead; the dead do not make good and wise plans; the dead cannot receive a reward. An unbaptized person, before judgment, is judged. But the living and the healthy, they will praise God. Therefore, brothers, let us strive to work for God while we are alive, so that the time doesn't come and find us not having done God's work. For if that time catches us without correction, what answer will we give then to our God?
Excuses and Divine Signs
The text dismisses common excuses for inaction, pointing to the natural world's obedience to God as a rebuke to human idleness.
Are we going to say we didn't have churches, or prophets, or martyrs? And didn't we have the divine scriptures? Are there no spiritual matters? So are we just sitting here in vain? Don't you see the sun making its circuit? Don't you see the moon serving the one who made it? Don't you see creation serving its creator? Do you not see all the elements working, each according to its order and purpose?
The Call to Action
Readers are urged to use their senses and abilities for God's service, rather than remaining idle and self-absorbed.
But you, since you sit here all day in vain, examining your own nature, and conform yourselves to dead idols, don't you have eyes to see the beauty of creation and to sing to the one who made it? Don't you have a mouth and tongue to stir yourselves up to praise and glorify the words spoken about him? Don't you have hands to extend in charity? Don't you have feet to run toward the paths of doing good? For you sit here all day in vain, until when will you defend yourselves from my dominion? And they said to him, that no one had hired them. But how can we say, 'No one hired us, nor did we agree with anyone'? For the word of our Savior, as he says in the Holy Gospel and we always confess, says: 'Whoever wants to enter and work in my vineyard, whether in the first hour, or the sixth hour, or the ninth hour, or the eleventh hour, will receive payment.'
The Eleventh Hour Opportunity
The parable of the eleventh-hour laborers illustrates God's boundless mercy, assuring that late repentance is as valuable as early faithfulness.
It’s the same for us, brothers: even if we’ve been lazy and haven’t paid attention to God’s word, and didn’t rush to get to the Lord’s work at the first hour as he commanded—still, while the feast is still happening, let’s at least hurry to go in at the eleventh hour. Our Lord is very merciful, and because of that, he’ll have mercy on us too.✦5758 For how good is the repentance a person turns to God with — it counts just as much as the repentance of those who came first!✦59 For many who are first will be last, and many who are last will be first.✦
God's Generous Mercy
The text marvels at God's goodness in treating latecomers equally with those who labored from the beginning, highlighting the equal reward despite unequal effort.
Brothers, do you see how good the Lord our God is? How he's placed us, who came last, on the same footing as those who came first! And the labor isn't equal, yet the pay is equal.
The Value of a Single Hour
Examples of the prostitute, the thief, and Paul demonstrate how a brief moment of repentance can lead to immense divine favor and transformation.
The pain isn't equal, but the reward is.60 The struggles aren't all of one kind, but the glory is one and the same. These last ones worked only a single hour. For one hour the prostitute wept and tore loose the hair she had braided for sin, kissing your feet, Lord; she brought you an earthly ointment in place of the heavenly one, and you gave her a gift like this: that she should be a daughter to you.61 For one hour the thief ran to you, when he saw you crucified on the cross, and said: "Remember me, Lord, when you come into your kingdom." And for that one word alone you opened paradise to him. Paul the persecutor—because he wept for one hour, you made him a preacher of the Gospel.62 "These last ones worked only a single hour, and you've made them equal to us, who bore the burden and the scorching heat of the day?"
The Lord's Invitation
God's persistent invitation and willingness to forgive are highlighted, urging readers to engage in His work while the opportunity lasts.
But what does the God who loves humanity say to some people like these? For he answered one of them and said: “Friend, I don’t hold anything against you, because I am ready at every moment to bear with the failings of my creation, which I have loved, and I always wait for them to repent if they have sinned. And whoever comes to me, I will not drive them away.” Look, brothers, you see that our Lord always assures us and says that whoever goes to him, he will not drive them away. Therefore, let us also strive while the market is open. For once the market closes, we won't be able to buy anything; but while the market is in our hands, let us buy. Let us love God as we ought and always do the good works that please him, for this is the market. And let us do this before the sun sets, because once the sun sets, we won't be able to do anything that pleases God.
Seize the Day of Grace
The author urges readers to act now, using the parable of the ten virgins to illustrate the dire consequences of neglecting spiritual preparation.
Why should we strive before our God until the sun sets from our eyes? For if we don't, we won't be able to enter the courtyard of our God. For so the 5 foolish virgins became stubborn and lazy, and did not want to work for God, and did not buy oil while the market was still open. Therefore, darkness surrounded them, unrighteous and without oil. And they begged for oil from the other 5 virgins who were there, and said thus: "You worked for God and fulfilled his will, and while the market was open you bought oil for yourselves, but we did not work for God, nor did we fulfill his will, and while the market was open we did not buy oil for ourselves. But look, darkness has surrounded us. But give us some of your oil, so we can light our lamps, so that our eyes may also be illuminated in this darkness.” Then the five wise virgins answered the foolish ones and said to them: 'But what if this oil isn't enough for us and for you too?'
The Locked Gates of Heaven
The parable concludes with the foolish virgins unable to enter heaven after the 'market' closes, highlighting the finality of judgment.
Go instead to those who sell, and buy some for yourselves. But when they got to the market, it had already broken up, and they found no oil to buy to light their lamps. Instead, a terrible darkness closed in around them, and the gates of heaven were locked against them. Then they cried out from the darkness: "Lord, Lord, open to us!" But the bridegroom answered: "I tell you the truth, I don't know who you are."63
A Plea for God's Face
God pleads with humanity not to turn away from His loving face towards Satan's darkness, reminding them of His redemptive sacrifice and prepared paradise.
So then, brothers, let's work hard while we still have time, so that the sun doesn't set on us before we've entered the kingdom of heaven, and darkness doesn't close in around us the way it closed in around those five foolish girls, and we aren't left crying out from the dark once the gates of heaven are locked and the sun has gone down.64 Let's be afraid that our heart will be wounded by hearing that same word spoken to the five foolish girls; instead, let's fall down before God in humility beforehand, while the gates of heaven are still unlocked and while God is still speaking to us gently — asking us with great tenderness and saying: "O my creation, I made you out of the earth with my own hands, and I gave you a soul out of my mouth, and you were alive.6566 For love of you, my creation, I poured out my blood. My blood was poured out for Adam, and Adam's fallen body was raised up, and I changed Adam's darkened nature — and not Adam's only, but that of my whole creation, everyone who will love me and who came from their stock, whom I redeemed, you and all of you, from the filthy and defiled face of Satan.67 And I gave you my shining face as a gift, so that all of you might be lit up by it at every hour. And I am always waiting for anyone who wants to come to me and find lasting sweetness in my face. But you, of your own free will, hand yourselves over to the face of Satan. My face you did not love, but Satan's face you loved.
The Choice Between Paradise and Hell
God questions why humanity chooses Satan's darkness over His prepared paradise and divine table, emphasizing His redemptive work.
I believe I freed you from Satan's influence—so who advised you to embrace his darkness again?68 You did not love my face, but the face of the one who trampled on me and made himself your enemy — that face you loved.69 I made my paradise ready for you and gave you everlasting crowns, already woven — and yet you, my own handiwork, would not come to my paradise, would not take the crowns I had prepared for you, would not live with them as your own.70 Instead of my paradise, you chose hell's dungeons. For I never prepared the dungeons of hell for you, my own handiwork; I prepared them for Satan and for his angels. But you—why did you abandon me and my paradise and walk into the hell prepared for demons? You know very well that I prepared my paradise for you, and that I gave it to you as a gift. And you know that my table — the sweet table that never spoils — was given to you from my own hand, my handiwork, so that you could delight in it and so that it would never be taken away from before you.71
The Devil's Table vs. God's Feast
God contrasts His prepared paradise and joyful table with the hellish torment prepared for Satan, questioning why humanity chooses the latter.
And you—why didn't you accept my gift and come to my table to receive joy and gladness? Instead, you abandoned my table and went to the table of the fire that never goes out, and to the worms that never sleep. Because that other table, my creation, I never prepared for you—I had prepared it for the one who trampled on me and for your enemy, the devil.72 And the fire that never goes out, and the worms that never sleep—who told you to go in there? I never urged you to go in, and I hadn't prepared them for you, my creation; I had prepared them entirely for the one who trampled on me and for your enemy, the devil. To you, my creation, I had given my own joy, and it was for you that I prepared the voice of my angels, so you could delight in their singing and in the sweetness of my face. But you, my creature—why did you turn away from my face and love Satan's face? Surely you knew that you were my own creation, not Satan's.73 And I poured out my own blood to rescue you from his face—and rescued you were. But then why did you go back of your own will to the devil's face? Why did you walk of your own will into the cold pit and into the wailing that never stops, where there's the grinding of teeth—while you left the voice and songs of my angels behind?74
God's Just Judgment
God assures that hell was not prepared for humanity but for Satan, emphasizing His justice and the incomprehensible nature of His prepared good.
For you know that I did not prepare for you, my creatures, the cold depths of hell and the wailing that never stops and the grinding of teeth; no, what I prepared for you was the good that no one can hear with his ears, or take in with his mind, or that has ever entered his heart — as you yourselves now see what I had prepared for you.7576
The Call to the Righteous
God calls the righteous to inherit His kingdom and gifts, while condemning sinners to everlasting fire with Satan due to their persistent love for evil.
And then, with great gentleness and sweet words, our God will call the righteous to himself and say to them: "Come to me, my heirs, you who followed all my words and loved me! Take now the gifts I have prepared for you!"77 But with what joy the righteous will go and receive glory from our God! Then he will also speak to the sinners: "Get away from me, you who never followed me, who never followed my words and never loved me!78 Go into the outer darkness and into the everlasting fire that I prepared for the devil and his angels — for those you loved, whom you always loved and whose wishes you followed.79 For I had rescued you from their presence, and yet you loved them. So then, since you loved their company, go live with them in the outer darkness and in the cold pit of Tartarus forever!80 And from now on be cut off from me forever, and be stripped of all my good things, and never see my face again, but be cursed and forever terrified by the face of the devil — because you loved him of your own free will."81
Eternal Joy and Eternal Loss
The righteous enter eternal joy with God, while sinners face eternal separation and lament their self-inflicted damnation.
And so the righteous will go into the joy of their Lord, and they'll rejoice forever in the face of Jesus Christ, our God. But we, these sinners, will remain under the curse, never again to see the face of our Lord or the faces of his righteous ones. Then God will depart from us and go with his righteous ones, while we, with many tears and self-abasement, will cry out and say: "Rejoice, paradise, for your Lord has entered you with his righteous ones!82 Rejoice, you too, righteous ones, our friends, because now we're parting from one another — we in deep distress, and you in great gladness. For in this world we were all friends together; but because you loved our Lord, today you're called God's beloved and his friends, and you'll delight in his face every hour. But we ruined ourselves and robbed ourselves of his face and of his divine good things, which he prepared for everyone who loves him; we handed ourselves over to Satan, and Satan is the one we loved. And that's exactly why God handed us over to Satan." But now what are we to answer, and what more are we to say, except only this: "You are just, Lord, and just is the judgment by which you have judged us.83
The Seal of Damnation
The text describes the sealed fate of sinners in hell, emphasizing their eternal torment, inability to find comfort, and irreversible separation from God.
Because of our own willfulness we've won Satan's face and Satan's dwelling, and from this day on we will never again see your shining face, and out of the dungeons of hell we will never come again."84 Woe to us, woe to us! For now we're cut off from God's face and stripped of his good gifts. The Judge has passed sentence on us, and the gates of heaven have been locked and sealed, so that the good things given to the righteous can never be taken from their hands. But as for us sinners, the raging fire and the outer darkness will close over us.85 And seals have been set on us too, so that we can never get out of there and never have a single comfort. For even if we wanted to comfort each other, our mouths can't so much as begin to speak to one another, because they're full of wailing and of the everlasting fire. Or if we wanted to turn our eyes toward one another, to comfort and steady each other, what our eyes see is another sight altogether, and they can't look any longer, because they're blinded by the flood of tears and terrified by the face of Satan.86 And if we wanted to comfort ourselves in our own thoughts—what comfort can there be, when that torment has no end, and there is nothing but weeping and wailing and pain?
The True Seal and a Final Plea
The author defines the true seal as eternal joy for the righteous and hell for sinners, urging readers to love God's face and seek His mercy.
And so, my child Theodosie, and all of you, my brothers—that's the true seal. For the righteous, it's a seal set in everlasting joy. But for sinners, the seal is in hell, with Satan, in endless weeping and wailing.87 So then, brothers, let's run to our God and carry out his will, let's love his face, so that he won't tear us away from his presence when the seals are set, and so we won't end up the companions of sinners in hell, like those who loved the face of Satan.88 Instead, let's run to God with almsgiving, repentance, brotherly love, purity, and clean prayers. Let's bow our faces to the ground and say this: 'Bow down, my face, to the ground, bow down—for you are from the earth, and to the earth you will return!' But let's lift our minds to our God in heaven, with much weeping and humility, so we can follow our Lord. And let's say: 'Have mercy on us, Lord, have mercy, for we've done evil and sinned greatly before you. We have no one to show us mercy except you alone, our God!'89 That's why we run to you, Lord our God: so you may have mercy on us. And our Lord is full of mercy, and he doesn't drive away anyone who comes to him. And so it will be with us: if we go to him, we won't be driven off — instead he will give us his good chamber, and we'll take our delight in him forever and ever, amen.90
A Humble Author's Farewell
The author humbly asks for forgiveness for any errors in his writing, expressing his labor for the readers' benefit and concluding with a Trinitarian doxology.
And once again, my son Theodosios, and you, my beloved brothers and heirs of our sovereignty and rule: before the sign of the seal, I have asked your forgiveness — that you forgive me, a sinner, if I have gone wrong, or if I have wounded you with these words I've written here.9192 For it was for you that I strained and labored, and now, at the end, having finished, I bow my face once more before your love. Because I don't consider myself a wise man, or someone with a mind brought to completion, or someone possessing any whole worthiness, or a servant who has pleased God — I am more of a sinner than anyone born on earth.93 And I have understood, and I have heard Solomon's own mouth saying: “Give the wise man an occasion, and he will be wiser still.”94 And so, even though I'm not capable or worthy to spend this much labor on you, may you for your part add still more goodness toward God, and fill that goodness with divine love and with his words.95 So that you may reign together with our Lord Jesus Christ in heaven — his is the glory, with the Father and with the Holy Spirit, now and always and to the ages of ages. Amen.
Read the original Romanian
Preaiubitul mieu și dulce fiiu, cât am putut, am silit și eu din cât am priceput și am cunoscut din mila lui Dumnezeu și am arătat ție. Iar acum, fătul mieu, eu așa te învăț, să faci în urma mea sau și pre altul, pre care va alége Dumnezeu din neam bun și-l va pune păstoriu spre dumnezeiasca lui turmă, pre acela-l rog ca pre un frate al mieu să-l înțelepțească Dumnezeu și să-l învéțe să-i fie milă de sufletul mieu, în urma mea. Că acum eu am părăsit toată avuțiia mea și slava lumii aceștiia. Și domniia mea să răsipi ca fumul, când îl bate vântul cel répede, și acum să nădăjduiaște sufletul mieu numai pre mila lui Dumnezeu și pre tine, alesul lui Dumnezeu și al mieu iubit frate, ca să te învéțe Hristos Dumnezeu să fii milostiv sufletului mieu și să-mi fii într-ajutoriu cu milosteniia într-această vréme de nevoie a sufletului mieu. Iar Domnul nostru Iisus Hristos să-ți fie ție într-această lume cu milă, iar în céialaltă să te învrédnicească a fi cu domnii și cu împărații cei buni și credincioși. Și să să înmulțească aici sămânța domniei tale, iar sufletul tău să înflorească ca chedrii Livanului și ca crinul cel frumos întru împărățiia ceriului, în vécii vécilor.
Deci de vei face milă pentru sufletul mieu, și tu vei fi miluit, cum zice Sfânta Evanghelie: „Fericiți cei milostivi, că acéia vor fi miluiți”. Deptu acéia, oricarii să vor osteni și va sili cu milostenie pentru sufletul mieu, acela va fi miluit de Dumnezeu și eu voi mulțumi aceluia și acela va lua plată întru împărățiia ceriului.
Dreptu acéia, tu, fătul mieu, sau voi iubiții miei domni și frați, sau voi, boiarii miei, câți sunteți într-acest veac, mari și mici, bogați și săraci, toți vă chemați stăpâni caselor voastre; de acéia, tuturor câți sunteți mă rog cu smerenie, fraților, să nu vă amăgiți carea cumva într-această lume deșartă, că nu veți afla nici o îndreptare și nici o întemeiare într-însa, fără numai cât ne înșală și apoi va să tragă cu pohtele ei. Ci să ne îmbrăcăm în dragostea cea noao a Domnului nostru lui Iisus Hristos și pre dânsul să-l iubim cu tot sufletul, cum și el pre noi încă mai vârtos ne-au iubit. Că Dumnezeu n-are alt lăcaș mai drag decât trupul omului, care el însuși cu mâinele sale l-au zidit și-i déde suflet viu și iată că trăiaște. Iar apoi iar același Dumnezeu care-l făcuse muri pentru dânsul și-și vărsă sângele său pre cruce la Ierusalim, în zilele lui Pilat de la Pont. Pentr-acéia, fraților, să ne ferim, să nu greșim lui Dumnezeu niciodată în nimic, iar de vom greși, din păcate suntem și iar păcate facem.
Ci să cade, fraților, deaca vom greși, îndată să ne întoarcem cu pocăință cătră Domnul nostru Iisus Hristos. Că robul când greșaște și face păcatul, într-acela ceas îl vede Dumnezeu că au greșit și au umplut voia diavolului. Porunca și légea Domnului nostru o am călcat, iar voia diavolului fu deplină; pre satana l-am veselit, iar pre Dumnezeu l-am întristat; pre ajutorii satanii i-am bucurat, iar pre îngeri și pre toate puterile céle cerești i-am schimbat în jale cu păcatul care am făcut. Dreptu acéia, fraților, de am și făcut păcat, ce vom face? Numai să alergăm cătră Domnul nostru Iisus Hristos și aă zicem: „Greșit-am, Doamne, Dumnezeul nostru, greșit-am și am făcut rău înaintea ta, și am călcat porunca ta, și nu suntem vrédnici să rădicăm ochii noștri în sus, și să căutăm spre înălțimea ceriurilor, și să vedem lăcașul tău cel sfântu, nici să ne chiemăm fii tăi. Ci n-avem pe altcineva cu milă, fără numai pre tine, carele ești făr’ de păcate însuți. Cătră tine scăpăm, Doamne, Dumnezeul mieu, să ne miluești și să ne curățești de păcatele noastre”. Că Domnul și Dumnezeul nostru nu iaste pizmatareț, nici ține mânie în veci, nici plătéște noao după fărădelegile noastre, ce într-acel ceas va erta fărdelegile noastre.
Și Dumnezeul nostru să va veseli, iar satana să va rușina; îngerii și puterile céle cerești să vor bucura, iar ajutătorii diavolului să vor rușina.
Că ruga iaste ducere și împreunare omului cu Dumnezeu, iar după tocmeala lumii iaste pohtire și împăcare cu Dumnezeu, și mumă și apoi și fată lacrămilor; păcatelor iaste curăție, ispititurilor pod, întristăciunilor mângâiare, răsboaelor sfărâmare; lucru îngerescu, hrana celor făr’ de trup, veacului ce va să fie veselie, lucru netrecut, izvor bunătăților, solie darurilor, prisoseala nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, săcure oceaianiei, arătare nădejdii, dăzlegare grijilor; bogăție călugărilor, negâlcevitorilor comoară; slăbiciunea urgiei, arătare de pace; tocmire arătării, sol lucrurilor celor ce vor să fie, semnare slavei. Ruga cu adevărat iaste celui ce să roagă judecată mai nainte încă decât judecata lui Dumnezeu care va să fie.
Vedeți, fraților, cât iaste de bun și de dulce Dumnezeul nostru și iartă păcatele celui ce să întoarce cătră dânsul. Pentr-acéia, măcar deși greșim, iar să nu lăsăm pre satana să să veselească în multă vréme de păcatele noastre care am făcut, nici să dăm locul nostru lui, nici să lăsăm să să împuță ranele lui în trupurile noastre. Că de vom lăsa ranele lui céle putrede în trupurile noastre, nu să va împuți numai trupurile, ci și sufletul încă să va împuți împreună cu trupul, căci că iaste o tăetură véche și rea. Și nu numai ce au vătămat trupurile noastre, ce și pre alții pre mulți îngăduitori ai lui Dumnezeu i-au dăzlipit de fața Dumnezeului celui viu. Dreptu acéia, fraților, deaca am greșit lui Dumnezeu, iar cătră dânsul să alergăm, ca să ajungem pocăință; că Domnul nostru iaste adevărat Dumnezeu și mult milostiv și chiamă pre toți la sine și nu mai alége. Ci când cade omul în păcate, iar Dumnezeu tot îl așteaptă să să întoarcă cătră pocăință, ca să meargă duhul sfânt și să să sălășluiască iar într-însul și să-și facă lăcaș în trupul lui. Că deaca face omul păcatul, deacii nu mai poate duhul sfânt să lăcuiască într-însul, nici iar nu să îndură să să dăsparță și să fugă de la el. Pentracéia, fraților, până iaste Dumnezeu cătră noi cu mila sa, și ne așteaptă să ne pocăim, și duhul sfânt nu să îndură să să dăspartă de noi, iar noi să grăbim să alergăm cătră dânsul cu pocăință, să nu dăzlupim pre duhul cel sfânt de la noi.
Că cum iaste obiceaiul albinilor de lăcuescu în fagurii lor, carii i-au câștigat iale, iar când li să adaoge fumul, iale nu pot răbda, ci fug din fagurii lor de fum (însă iar nu foarte să dăpărtează de câștigul lor și așteaptă cândai doar s-ar potoli acel fum și să să întoarcă iar la locul lor, deacii deaca văd că să împuținează fumul, iar să întorcu la lăcașul lor, care au agonisit; iar deaca văd că iaste tot fum mult, cu multă jale și obidă își năpustescu lăcașul său), așa și duhul sfânt după greșalele noastre, tot ne așteaptă, cândai doară ne vom întoarce spre pocăință, ca să să întoarcă și el iar în trupul omului, cum și albinile la agoniseala lor. Iar deaca véde că nu ne pocăim, ci să umple trupul nostru de păcate, deacii el fuge de la noi, ca și albinile de fum, și cu multă jale și întristăciune îl părăsește.
Deci, fraților, să ne nevoim, să ne curățim de păcate mai nainte până nu ni să umple trupul de acéle păcate réle și împuțite, să nu fugă duhul sfânt de tot de la noi, iar satana să-și bată joc de noi. Și după păcatele noastre să nu facem oceaianie și să mâniem pre Dumnezeu, să-și pornească mâniia sa asupra noastră. Că deaca făcu Dumnezeu pre Adam și pre Evva și-i puse în raiu și le déde toată hrana raiului și-i învăță cu dumnezeiasca și cinstita lui gură să nu calce în véci porunca lui, și le porunci zicând din toți pomii câți sunt în raiu să mănânce, iar din pomul care era prin mijlocul raiului, numai dintr-acela să nu mănânce, iar diavolul, deaca căzu din cinurile îngerești, rădică pizmă și coarnele sale spre porunca lui Dumnezeu și spre neamul omenescu. Și să chibzuia cum va putea face să gonească făptura lui Dumnezeu, adecă să scoață pre Adam și pre Eva din rai. Și iată să îmbrăcă în chip de șarpe și șarpele să apropie de Evva și-i șopti la ureche și-i zise: „Căci nu mâncați din pomul carele iaste prin mijlocul raiului?” Iar Evva răspunzându, zise: „Noao așa ne-au poruncit Dumnezeu, să nu mâncăm dintr-acest pom”. Șarpele iară-i zise: „De-ați fi mâncat din pomul carele iaste prin mijlocul raiului, ați fi fost și voi dumnezei vii, cum iaste și Dumnezeu și ați cunoaște binele și răul”. Iar Eva nu pricepu că sunt cuvinte înșălătoare și amăgitoare, ci să înșală cu cuvintele lui și mérse la Adam și-i zise: „Spusu-mi-au șarpele și au zis că de vom mânca dintr-acest pom ales, carele iaste prin mijlocul raiului, vom fi dumnezei ca și Dumnezeul nostru”.
Deacii și Adam nu-și conteni cugetul și mintea, ci iubi și el acéle cuvinte înșălătoare, ca să fie și el protivnic Dumnezului nostru, și gândiră să mănânce dintr-acel pom. Și făcură atunci 2 păcate foarte mari: unul, căci că călcară porunca lui Dumnezeu, iar altul, căci că vrură să fie și ei protivnici Dumnezeului nostru, ca să mănânce dintr-acel pom fără porunca lui Dumnezeu. Și cum mâncară, îndată să văzură amândoi goli. Și într-acel ceas pricepu Dumnezeu călcarea lor, și mérse la dânșii și-i cheamă și le grăi cu blândețe și-i păru rău și-i fu milă de dânșii, căci au greșit și au călcat porunca lui, iar voia satanii o au umplut. Și cu umilință le zise: „Adame, Adame, unde erai?” Iar Adam răspunse și zise: „Iată, Doamne, eu sunt aici, ci nu putem să ne arătăm la tine și să te vedem, că suntem goli”. Dumnezeu le zise: „Dar eu n-am făcut pre voi goli? Dar voao cine v-au poruncit să vă vedeți goliciunile voastre?
Ci însă căci ai mâncat din pomul care iaste prin mijlocul raiului și ai călcat porunca mea și ai făcut hicleșug înaintea mea, pentru acéia ai văzut goliciunea ta. Și până atuncea tot îl întreba Dumnezeu blândicel, că încă nu-și pornise Dumnezeu mâniia și urgiia asupra lor, ci aștepta Dumnezeu cândai doar va zice Adam: „Doamne, ce voi să fac? Greșit-am! “ Și să-l iarte. Iar el, deaca greși, nu să făcu vinovat lui Dumnezeu și să zică „greșit-am, Doamne”, ci zise: „Doamne, până fuiu eu singur în raiu nu greșii ție, ci deaca mi-ai dat în raiu soție pre Eva, ia m-au înșălat și am mâncat din pomul acesta”. Și în loc de smereniia, care-l întrebase Dumnezeu cu blândéțe, el nu să vinovăți și să zică, „greșit-am, Doamne”, ci iar băgă vina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nici de acéia nu-și vărsă mâniia spre dânșii, ci chemă pre Eva și cu multă blândéțe și zise, ca doară încai s-ar vinovăți ia și să zică că au greșit, și să-i iarte. Și o întrebă Dumnezeu pre ia, zicându-i: „Evo, cine te-au înșălat, de-ai mâncat din pomul carele iaste singur în mijlocul raiului?”
Iar Eva zise: „Doamne, eu în nimic n-am greșit ție. Ci ai băgat șarpele cu noi țn raiu, și apoi el au eșit afară și iar au întrat înlăuntru, în Edem, și ne-au adus cuvinte înșălătoare de la diavolul și el ne-au înșelat. Iar de aș fi fost numai eu cu Adam, n-aș fi greșit ție”. Într-acestaș chip nici Eva nu vru să să vinovățească lui Dumnezeu și să ia ertăciune de la dânsul, ci iar puse vina asupra lui Dumnezeu, până ce-și porni Dumnezeu mâniia sa spre dânșii și-i scoase din raiu, cu mare urgie, pentru nesmereniia lor, căci nu să smeriră și să ia de la Dumnezeu ertare până îl întrebă cu blândéțe și până nu-și porni mâniia sa pre dânșii. Deacii, deaca să mânie Dumnezeu pre dânșii, îi blestemă și le zise: „O, Adame, călcatai cuvântul mieu, pentru acéia-ți zic: până nu vei vedea ghimpi de mărăcini și de măceși în palméle tale, pân-atunci să nu guști din bunătățile pământului”. Și fu așa și încă nu fu atâta dăstul, ci deaca muri Adam, el mérse în pușcăriile iadului. Deci Dumnezeu iar să milostivi spre dânsul și pentru dragostea lui déde-ți fața lui cea luminată spre lovire de palme; pentru mila lui Adam luo fața lui scuipire rușinoasă de la necredinciosul și nemulțumitoriul neam. Și pentru Adam Hristosul mieu, ai fost dus la judecată înaintea Caieafei.
O, minune, robul șădea, iar împăratul sta în picioare! Anna ocăra pre împăratul ceriurilor, iar el să smerea. Pentru Adam te-ai înălțat pre cruce și pentru dânsul te adăpară cu oțet și cu hiiare. Pentru Adam ai luat piroane prin palme și când te împunseră cu sulița prin coaste, Doamne, atuncea eși sânge și apă și să boteză capul lui Adam. Și zise așa Dumnezeu: „O, Adame, dentâi te făcui din tină cu mâinele méle și-ți dédei suflet din gura mea și viețuiși; iar acum a doao oară, iar te răscumpăr din pușcăriile iadului cu sângele mieu. Că pentru călcarea și neascultarea ta toți drepții mérseră în pușcăriile iadului, iar pentru sângele mieu eșiră toți din iad și intră întru împărățiia ceriurilor”.
Vedeți, fraților, cât iaste de mare mila lui Dumnezeu, cum greși Adam și iar îl ertă Dumnezeu? Că de ar fi grăbit Adam după greșala ce au greșit întâi, încă de atunci l-ar fi iertat Dumnezeu. Vedeți, câți ghimpi de mărăcini și de măceși au luat mâinile lui, și după moartea sa încă zăcu în iad sufletul lui 4603 de ani, iar numai de ar fi grăbit cându îl întreba Dumnezeu și să fie zis „greșit-am, Doamne”, el n-ar fi căzut într-atâta muncă și răutate, nici Dumnezeul nostru n-ar fi pătimit atâtea munci, ci încă atuncea i-ar fi ertat greșala și l-ar fi pus iar în raiu, ca și pre Petru, mai marele apostolilor. Că el, deaca cunoscu păcatul său, că au greșit și s-au lepădat de Dumnezeul său, nu zăbovi ca Adam, ca să nu-și pue Domnul mâniia pre dânsul, ci într-acela ceas plânse cu amar și zise așa: „Greșit-am înaintea ta, Doamne, Dumnezeul mieu, greșit-am și am făcut hicleșug înaintea ta, căci m-am lepădat de tine”. Deaciia, Dumnezeu într-acel ceas îl ertă și-l puse mai marele apostolilor și-i déde și cheaia împărăției ceriurilor pre mâna lui, pentru căci grăbi cătră pocăință, și-i zise: „Petre, orice vei lega pre pământ fi-va legat și în ceriu”.
Văzuși cum au dat Dumnezeu lui Adam tot raiul și-i zise: să fie biruitoriu preste tot raiul, iar numai din pomul care-i poruncise să nu mănânce? Într-acesta chip au dat Dumnezeu și noao. Lui Adam i-au dat hrana raiului, iar noao ne-au dat dulceața pământului într-această lume și din sporiul ei să ne hrănim. Și ne opréște și pre noi să nu mâncăm de céle ce nu plac lui Dumnezeu, și știm și noi cu adevărat care plac lui Dumnezeu și care nu-i plac și care porunci sunt preste voia lui. Deci carele dentru noi va umbla în voia lui, și Dumnezeu încă va umplea pohta sa; iar cel ce va greși dintru noi și va călca poruncile lui Dumnezeu, unuia ca acestuia nu i să va umplea pohta de la Dumnezeu, ci încă îl va munci și îl va căzni și mai rău decât pre Adam. Pentracéia și noi, fraților, deaca facem păcatul, să nu zăbovim cu pocăința, până nu pornéște Dumnezeu mâniia sa spre noi. Că de-l vom lăsa să să învechească în noi, el va face rană în sufletele noastre și cu multă greutate de abia-l vom curăți. Și cum facem păcatul, îndată să alegrăm cu pocăință cătră Dumnezeu, cum și apostolul grăbi, și să plângem cu lacrămi ca și el.
Că Dumnezeu iaste milostiv și nu să mânie până în sfârșit, nici va ținea pizmă în véci, ci ne va erta, cum au ertat și pre apostol.
Drept acéia și tu, fătul mieu, sau alt domn carele va alége Dumnezeu, sau din boiarii cei mari, sau din cei mici, sau din cei bogați, sau din cei săraci, să ne învățăm, fraților, să facem de-a pururea mila lui Dumnezeu și să îngăduim lui. Că Domnul Hristos vezi cât bine și câtă smerenie au făcut pentru noi, iar noi pentru dânsul ce am făcut? De acéia, când ne va chema Dumnezeu cătră sine, ca să vedem fața împărăției sale cea luminată și noi n-am făcut nici o bunătate de ale lui, ce ne va fi atunci? Ci încai de acum să nu ne lenevim pentru slăbiciunea noastră și pentru domolniciia noastră, care niciodată voia lui Dumnezeu n-am făcut. Însă iar, tot să ne nădăjduim spre mila lui Dumnezeu, că el iaste mult milostiv și oricine va mérge cătră dânsul, nici într-un chip nu să va dăpărta de acela.
Pentr-acéia și pre voi, ori pre care va alége Dumnezeu și-l va pune să fie păstor turmei sale, să fiți blânzi spre turma lui Hristos și cu multă frică și smerenie să o pașteți, ca să aveți cu ce vă arăta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, cum și David împăratul și prorocul fu blând și smerit și îngăduitoriu lui Dumnezeu. Pentr-acéia zise Dumnezeu: „Aflaiu pre David bărbat după inima mea”. Așijderea și voi, de veți fi blânzi și buni și smeriți, blândéțele lui David să va pogorî spre voi. Și să fiți înțelepți și chibzuiți de nu mai mult, încai ca albinile. Că vedeți că albina cât iase din uleiul ei și umblă prin flori de-și agoniséște mannă și hrană cu multă osteneală, că tot câștigul și agoniseala ei din flori iaste, însă nu din tot feliul de flori. Că de ar fi aducând manna ei din tot feliul de flori, n-ar fi fagurii ei așa de dulci; ce den toate florile alége care sunt mai dulci, de adună agoniseala sa dintr-însele. Pentr-acéia și fagurii ei sunt atâta de dulci și în toată vrémea să îndulcește de dânșii, și nu numai albina, ci și alte făpturi ale lui Dumnezeu.
Așijderea și domnul care iaste ales și unsu lui Dumnezeu, aceluia-i sunt slugile ca și florile. Deci, de va priimi domnul toate cuvintele lor, și céle bune, și céle réle în inima sa, niciodată nu i să va îndulci inima, cum și fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi sfrânsu mannă din toate florile, și din céle dulci, și din céle amară; ci de céle amară ia să feréște, iar din céle buni și dulci ia. Pentr-acéia sunt fagurii așa de dulci. Vezi și socotéște, o, ticăloase ome, ce iaste albina, cum să socotéște și să feréște și nu să pune pe florile céle amară, fără numai pre céle dulci și își ia dintr-acélea hrană! Dară omul, carele iaste domn și ales de Dumnezeu și pus stăpân preste toate lururile și făpturile, și iaste cu minte și cu socoteală și însuflețit și va să dea seamă înaintea judecății lui Dumnezeu, iar noi n-am avut atâta chibzuială, măcar ca o albină, să cunoaștem ce iaste dulce și ce iaste amar. Ce câte cuvinte auzim de la oameni, și bune, și réle, noi nu le alégem care sunt dulci și care sunt amară, ce cu toate ne umplem inima, și să află într-însele mai multe amară decât dulci. Pentracéia zice și Scriptura că „vorbele și cuvintele céle réle strică obicéiurile céle bune”, care în toată vrémea amărăscu inimile noastre și nu numai ale noastre, ci și ale altora a mulți, carii sunt supt biruința noastră. Dreptu acéia, să cade să fie domnul cela ce-l va fi ales Dumnezeu și-l va fi unsu spre domnie.
Iar de nu să va smeri, nici să va pleca lui Dumnezeu, zice Sfânta Scriptură: „Cel ce să va înălța, acela să va smeri, iar cel ce să va smeri, acela să va înălța”. Așijderea și domnul carele va vrea să cunoască că un Domn iaste mai mare, carele au făcut ceriul și pământul, și să să smerească înaintea lui, acela să va înălța; iar domnul carele nu să va smeri înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-l va smeri pre dânsul, ca și pre Adam. Că el, ce domnie era în mâinile lui? Iar apoi ce fu? Dar cum nu fu domnie mare în mâinile lui, când Domnul nostru Iisus Hristos era tot cu dânsul și-i déde raiul în mâna lui, și cu raiul și déde 7 bunătăți? Iar Adam, pentru nesmereniia lui, ce pierdu întâi? Întâi pierdu că-și întoarse Dumnezeu fața sa de cătră dânsul în mânie. A doao ce pierdu?
Pierdu acéle 7 bunătăți și le luo Dumnezeu de la dânsul. A treia ce păgubi? Păgubi hrana raiului. Adam, pentru nesmereniia lui, scoase-l Dumnezeu și-l smeri din cinstea și domniia lui care i-o dédese. Iar fericitul Iov, zăcând în gunoi gol și dăspuiat și cu multe bube, și-l mânca viermii, el tot mulțumiia lui Dumnezeu și zicea: „Mulțumescu-ți, Doamne, Dumnezeul mieu, mulțumescu-ți, că gol m-am născut din pântecéle mâne-mea! “ Și într-acesta chip, Adam din biruința și putérea sa să smeri, iară Iov, cu smereniia sa, să înălță din gunoi. Așijderea și domnul carele nu să va smeri într-această lume și într-acestu veac și nu va împărți judecată dreaptă robilor lui Dumnezeu și fără fățărnicie. Că măcar împărat, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, toți pre o cale vom să mergem la judecata lui Hristos și să stăm înaintea lui.
Și atunci nu să va cunoaște nici domn, nici împărat, nici boiariu, nici bogat, nici sărac, ci toți vor sta fieștecare cu lucrurile sale, măcar bune, măcar réle. Deacii cu ce măsură vom fi împărțit noi aici oamenilor dreptatea, cu acéia și noao ni să va măsura. Cum și în Sfânta Evanghelie zice: „Cu ce măsură veți măsura, cu acéia vă să va măsura”. De acéia, de ne vom smeri noi lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne va înălța. Iar domnul cela ce să va ținea mare cu putérea sa și să va trufi și-i să va părea că nu iaste nimini ca dânsul, dar unul ca tine, o, ticăloase, când nu iaste întru tine putérea celui de sus? Sau cel ce să laudă și să nădăjduiaște spre putérea sa și zice: „Putérnic sunt eu, și pentru putérea mea pre nimeni nu bag în seamă!” O, ticăloase ome, dar cum ești tare și putérnic când pre Dumnezeu l-ai mâniat și de tăriia cea cerească te-ai lipsit? Ci deaca te-ai lipsit de acéstea de toate, dar ce te mai ții bogat și tare și puternic?
Sau zici: „Bogat suntu, cât nu iaste altul ca mine în lume”. Dar cum te vei chema bogat, când de bogățiia și de bunătățile raiului, careți era gătite în véci, tu te-ai lipsit de dânsele în véci? Dar acum ce bogat ești? Sau de te vei îmbrăca în haine de frânghie, împodobite cu aur și cu mărgăritariu și cu pietri scumpe și vei căuta la dânsele și te vei vedea împodobit bine și frumos, și vei zice: „Nimeni nu iaste ca mine” și te vei umplea de bucurie și de veselie, iar trupul ți l-ai spurcat, și duhul sfânt s-au depărtat de la tine? Dar cum poți să te bucuri și să te veselești, când duhul cel sfântu nu lăcuiaște întru tine, ci au rămas trupul tău pustiiu, ca o casă când o părăséște stăpână-său? Că tot omul, măcar domn, măcar boiariu, măcar bogat, măcar sărac, de-ar dobândi toată lumea și deaca-și va piiarde sufletul, deacii ce folos îi iaste? Ci numai „fericit bărbatul carele n-au mersu în sfatul necredincioșilor, și pre scaunul pierzătorilor n-au șăzut, și în calea păcătoșilor n-au stătut, ci în légea Domnului au fostu voia lui și în légea lui să va învăța ziua și noaptea”. Și-i va fi gândul și cugetul tot la Dumnezeu.
Că acela cu Dumnezeu iaste și Dumnezeu cu dânsul! Deacii cu cel ce iaste Dumnezeu, acela iaste putérnic, că putérea celui de sus lăcuiaște într-însul. Și acela iaste bogat, căruia-i iaste dată împărățiia ceriului și hrana raiului. Și acela iaste dăruit căruia îi iaste dăruită de la Dumnezeu fața sa cea luminată, să să luminéze ochii lui văzând-o de-a pururea. Și unuia ca acestuia i să cade să să veselească, carele va umplea voia lui Dumnezeu și trupul său și-l va păzi în curăție, că într-acesta să va pogorî duhul sfânt și să va sălășlui într-însul și va fi tot cu dânsul. O, cât iaste de bine a fi tot cu Dumnezeul nostru și să lăcuim cu el și să să sature privirea noastră pururea de vedérea féții Domnului nostru, și să ia inima noastră îndulcire și veselie de la cântările céle multe și în multe feliuri ale îngerilor, care în véci niciodată nu vor tréce adevărat.
Iată fraților, că eu cât mă putui pricépe despre o parte, eu m-am silit pentru voi și v-am scris. Iar de voi fi greșit ceva întraceastă scrisoare a mea, voi, frații miei, să mă ertați, ca să iarte și Domnul Dumnezeu sufletele voastre. Căci că scrisoarea aceasta o am săvârșit, ci acum trebue să să lége de dânsa și pecéte, pentru că cartea care iaste pecetluită, acéia să créde. Iar eu, însă am socotit că de la Adam până acum au fost mulți împărați și mulți domni, și multe feliuri de cărți s-au făcut și au scris și le-au pecetluit cu peceți iar apoi toate au trecut ca roao cea de dimineață și acum nimic nu să cunoaște de acei împărați și de acei domni mari și putérnici de atunci, nici de ei, nici de pecețile lor, făr’ numai lucrurile céle bune ce vor fi făcut în viața lor acélea nu vor peri în veci. Pentr-acéia și eu socotiiu și văzuiu că după puținea vréme și eu voi să mă petrec din lumea aceasta, și pecețile méle vor să să strice. Drept acéia n-am legat pecéte. Iar de va fi cuiva necaz și dosadă, căci n-am legat pecéte de această scrisoare, voi să ascultați și să vă spuiu carea iaste pecétea drepților, cea de veselie și de bucurie, iar noao păcătoșilor cu multă plâmgere și cu mare jale și nevoe cându va veni fiiul omenescu cu slava sa și toți sfinții îngeri împreună cu dânsul. Atunci va șădea pre scaunul măririi lui, și să vor aduna înaintea lui toate limbile, și va dăspărți pre unul de altul, cum dăsparte păstoriul oile din capre, și va pune oile despre dreapta, iar capréle dăspre stânga.
Atuncea va zice împăratul celor despre dreapta lui: „Veniți, blagosloviții părintelui mieu, de moșteniți împărățiia care iaste gătită voao încă din-ceputul lumii. Că am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat, însetoșat-am și m-ați adăpat, strein am fost și nu m-ați dus în casele voastre, gol am fost și m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și m-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la mine!” Iar drepții vor zice: „Doamne, când te-am văzut flămându și te-am săturat, sau setos și te-am adăpat? Când te-am văzut strein și te-am dus în casele noastre? Sau când te-am văzut gol și te-am îmbrăcat, și când te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la tine?” Iar împăratul, răspunzându-le, va zice: „Adevărat grăescu voao, că pentru căci ați făcut unuia din cești mai mici, mie ați făcut”. Atuncea va zice și celor ce vor fi de-a stânga lui: „Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel de veci, care iaste gătit diavolului și îngerilor lui. Că am flămânzit și nu mi-ați dat să mănâncu, însetat-am și nu m-ați adăpat, strein am fost și m-ați dus în casele voastre, gol am fost și nu m-ați îmbrăcat, bolnav am fost și în temniță și nu m-ați cercetat”.
Deacii și acéia vor răspunde și vor zice: „Doamne, dar când te-am văzut flămând și setos, strein sau gol, sau în temniță și nu țe-am slujit?” Iar el le va răspunde zicând: „Adevărat zic voao, căci n-ați făcut unuia din cești mai mici, mie n-ați făcut”. Și aceștea vor merge în munca cea de véci, iar cei drepți în viața cea de véci.
Vai de noi atunci, fătul mieu și voi, fraților, vai de noi, când să vor dăspărți ochii noștri de la fața Domnului nostru cea dulce și-și va întoarce Dumnezeu cătră noi dosul cu mânie, și ne va dăpărta de la dânsul, și nu vom mai vedea fața lui în véci! Iar cei drepți vor lua viața cea de véci, care nu să va tréce niciodată, iar noi vom lua munca cea de vecie, care iar în véci nu va tréce. Cei drepți în bucurie, iar noi în tristăciune; cei drepți vor mérge în lumina cea cerească, cu multă veselie și părere bună, iar noi vom mérge în temnițile iadului céle întunecate, cu multe jale și plângere și vaete. Cei drepți vor mérge în mirosul cel bun al raiului, iar noi vom mérge întru împuțiciunile iadului. Cei drepți vor mérge în rai, ca să înflorească într-însul ca crinul în véci, iară noi vom rămânea ca niște pleave, iar și în focul cel nestinsu vom fi arși. Drepții vor șădea la masa carea și-o au gătit cu ostenință lor și vor lua multe cântece îngerești și să vor veseli în inimile lor cu bucurii sufletești, care sunt nespuse și netrecătoare niciodată, iar noao ni să vor pune mese de foc nestinsu, și atunci să vor înfricoșa sufletele noastre de iadul care iaste plin de plângeri și de vaete. Și cei drepți neîncetat să vor bucura și să vor lumina de fața Domnului nostru Iisus Hristos, iar noi în toată vrémea ne vom întuneca de fața satanii. Cei drepți să vor îndulci de fața Dumnezeului celui bun și milostiv și necontenit îi va mângâia și-i va veseli, iar noi vom rămânea făr’ de Dumnezeu.
Deacii tu, fătul mieu, și voi, fraților, deaca vom rămânea de fața cea luminată și dulce a Dumnezeului nostru, atunci ne vom chema săraci și dosădiți, și câte lacrămi și suspini și olecăiri ne vor împrejura într-acel ceas și acel plânsu de atunci, cui vom plânge sau ce folos vom avea de dânsul? Au doar ne vom înfolosi de fața satanii cea groaznică și întunecată? Sau ne va face el vreun bine?
Vedeți, fraților, ce grijă și ce întristăciune va fi când să va dăspărți robul de fața stăpână-său cel dulce și bun? Deci, de vréme ce socotim noi că vom să avem mare jale și întristăciune când vom fi dimpreună lăcuitori cu chipul și cu fața satanii cea scârnavă și groaznică, noi să ne îmbrăcăm în îndulcirea Dumnezeului nostru și să îndrăgim acea față luminată a lui Hristos, Domnul nostru, și lui neîncetat să-i lucrăm. Că lacrămile noastre numai aici într-această lume suntu de folos până suntem vii, iar după moarte noi nu putem nimic să lucrăm lui Dumnezeu. Că cei morți nu cred, cei morți nu mărturisescu, cei morți nu lucrează, celor morți nu să va dăscoperi nici o taină; cei morți nu fac sfaturile céle bune și înțelépte, cei morți nu pot lua plată. Mortul nebotezat și mai nainte de judecată să judecă. Iar cei vii și cei sănătoși, acéia vor lăuda pre Dumnezeu. Dreptu acéia, fraților, să ne nevoim să lucrăm lui Dumnezeu până suntem vii, ca să nu să apropie vrémea și să ne afle nelucrați lucrurile lui Dumnezeu. Că deaca ne va apuca acea vréme fără îndreptare, deacii ce răspunsu vom da atunci Dumnezeului nostru?
Au doar vom zice că n-am avut besereci, sau n-am avut proroci, sau n-am avut mucenici? Dar scripturile céle dumnezeiești au n-am avut? Lucruri sufletești au nu sunt? Căci dar șădem aici în zadar? Au nu vedeți că soaréle face umblarea sa? Au nu vedeți luna slujind celui ce o au făcut? Au nu vedeți făptura slujind făcătoriului său? Au nu vedeți toate stihiile lucrând, fieștecare precum îi iaste tocmeala și pre ce iaste făcută?
Dar voi, căci șădeți în zadar dosădindu-vă firea voastră, căci vă potriviți idolilor celor morți, au nu aveți ochi să vedeți frumusețile făpturii și să cântați celui ce au făcut făptura? N-aveți gură și limbă să vă dășteptați spre lauda și spre mărirea cuvintelor celor ce-s spre dânsul? Au nu aveți mâini, să le tindeți spre milostenie? Picioare n-aveți, să alergați cătră cărările facerii de bine? Căci șădeți aici toată ziua în zadar, până cându vă apărați de stăpâniia mea? Iar ei ziseră lui, că pre noi nimeni nu ne-au luat. Dar cum vom putea zice: „Nu ne-au luat nici ne-am priiuit nimini”? Că cuvântul mântuitoriului nostru, cum zice în Sfânta Evanghelie și totdeauna mărturisindu-ne, zice: „Cel ce va vrea să intre să lucréze în viia mea, sau în ceasul dentâi, sau la ceasul al șaselea, sau la ceasul al noaolea, sau la ceasul al unsprăzécelea, tot va lua plată“.
Pentr-acéia și la noi, fraților, măcar dă ne-am și lenevit și de cuvântul Dumnezeului nostru n-am grijit și n-am grăbit să intrăm la lucrul Domnului în ceasul cel dintâi, după porunca lui, iar până stă sărbătoarea, noi încai de la al unsprezecélea ceas să grăbim să întrăm, că Domnul nostru iaste mult milostiv, pentr-acéia ne va milui și pre noi. Că cât iaste de bună pocăința care o va face omul cătră Dumnezeu, că iaste ca și a celor dentâi! Că vor fi mulți din cei dintâi apoi, și din cei de apoi întâi.
O, fraților, vedeți cât iaste de bun Domnul Dumnezeul nostru? Cum puse pre noi, cești de apoi, cu cei dintâi! Și osteneala nu iaste tot într-o potrivă, iar plata într-o potrivă.
Durérea neîntocma, iar îndăstulirea întocma. Nevoințele nu tot într-un chip, iar slava într-un chip. Cești de apoi, numai un ceas făcură. Un ceas plânse muiarea cea curvă și-și dărăpănă părul care rău și-l împletise, și sărutându picioaréle tale Doamne; și aduse ție mirul cel cerescu, mir pământescu; și o dăruiși cu dar ca acela, să fie fată ție. Un ceas alergă cătră tine tâlhariul, când te văzu răstignit pe cruce, zicând: „Adu-ți aminte, Doamne, de mine, când vei veni întru împărățiia ta”. Și numai pentru acest cuvântu îi dăschiseși raiul. Pre Pavel, gonitoriul, căci plânse un ceas, făcuși-l ca evanghelist. „Cești de apoi numai un ceas au făcut, și i-ai făcut întocma cu noi, carii am răbdat greutatea și zăduhul zilii?”
Dar iubitoriul de oameni Dumnezeu ce zice unora ca acestora? Că răspunse unuia dintr-înșii și-i zise: „Priiatene, nici o nevoie nu-ți fac, că eu în tot ceasul sunt gata să rabdu greșalele zidirii méle, care o am iubit, și în toată vrémea aștept, deaca au greșit, să să pocăiască. Și cel ce va veni cătră mine cât de puțin nu-l voi goni de la mine”. Iată, fraților, vedeți că totdeauna ne mărturiséște Domnul nostru și zice că cel ce va mérge cătră dânsul, nu-l va goni de la el. Pentr-acéia și noi să ne nevoimu, până iaste târgul să târguim. Că deaca să va sparge târgul, décii nu vom mai afla nimic să ne cumpărăm; ci până ne iaste târgul la mână, noi să cumpărăm. Să iubim pre Dumnezeu cum să cade și în toată vrémea să facem lucrurile céle bune carele plac lui, că acesta iaste târgul. Și până nu apune soaréle, că deaca va apune soaréle, décii nimic nu vom putea lucra de céle ce plac lui Dumnezeu.
Ce să ne nevoim, fraților, înaintea Dumnezeului nostru până nu apune soaréle din ochii noștri. Că de-acii nu vom putea întra în ograda Dumnezeului nostru. Că așa s-au îndărăcnat și s-au lenevit și céle 5 féte și n-au vrut să lucréze lui Dumnezeu și nu ș-au cumpărat untdelemnu până au fostu târgul. Pentr-acéia le încungiurară întunérecul neîndreptate și făr’ de untdelemnu. Și cerșură untudelemnu de la célélalte 5 féte, care era acolo, și ziseră așa: „Voi ați lucrat lui Dumnezeu și ați umplut voia lui și până au fost târgu voi v-ați cumpărat untdelemn, iar noi n-am lucrat lui Dumnezeu, nici n-am umplut voia lui, și până au fost târgul noi nu ne-am cumpărat untdelemnu. Ci iată că ne-au încungiurat întunérecul. Ci ne dați și noao din untuldelemnu al vostru, să ne aprindem candilile, ca să lumineze și ochii noștri într-acest întunerec”. Deacii acéle 5 féte înțelépte răspunseră celor nebune și le ziseră: „Dar de nu ne va ajunge acest untudelemnu și noao și voao?
Ci păsați la cei ce vându și vă cumpărați”. Iar iale, deaca mérseră la târgu, târgul fu spartu, și nu aflară să-și cumpere untdelemnu, să-și luminéze luminile lor, ci le încungiurară întunérec foarte cumplit și le încuiară porțile ceriului. Deacii iale strigară de-ntunérec și ziseră: „Doamne, Doamne, dășchide-ne!” Iar ginerile răspunzându zise: „Adevărat vă grăescu, că nu vă știu cine sunteți”.
Pentr-acéia, fraților, să ne nevoim până avem vréme, ca să nu ne apue soaréle și să nu fim întrați întru împărățiia ceriului și să nu ne încungiure întunérecul, ca si pre céle 5 féte nebune, și să strigăm din ’tunérec, când să vor încuia porțile céle cerești și soaréle va apune. Să ne témem să nu se vatăme inima noastră, auzind cuvântul acela carele au zis céle 5 fete nebune, ci să cădem cătră Dumnezeu cu smerenie mai nainte, până nu vor fi porțile cerești încuiate și până grăiaște Dumnezeu cătră noi cu blândéțe și cu multă umilință ne întreabă și zice: „O, zidirea mea, eu am făcut pre voi din pământ cu mâinile méle și v-am dat suflet din gura mea, și ați fost vii. Pentru dragostea voastră, zidirea mea, eu vărsai sângele mieu. Pentru Adam sângele mieu să vărsă, iar trupul cel căzut a lui Adam să rădică și firea lui Adam cea întunecată o schimbaiu, și nu numai a lui Adam, ci a toată zidirea mea, care mă va iubi și au fost din rădăcina lor, care o am izbăvit eu și pre voi, pre toți, de fața satanii cea scârnavă și spurcată. Și v-am dăruit fața mea cea luminată, ca să vă luminați de dânsa toți în toată vrémea. Și totdeauna eu așteptu carele va vrea să vie cătră mine să să îndulcească pururea de fața mea. Iar voi, cu voia voastră înșivă, vă dați în fața satanii. Fața mea nu o ați iubit, iar fața satanii o ați iubit.
Crez, eu v-am izbăvit de fața satanii, dar acum cine v-au sfătuit să luați iar întunerec de la fața lui? Fața mea nu o ați iubit, iar fața călcătoriului mieu și a vrăjmașului vostru voi o ați iubit. Eu v-am gătit voao raiul mieu și v-am dăruit cununi vecinice, împletite, iar voi, făptura mea, căci n-ați venit la raiul mieu și să luați cununile care vă le-am gătit voao și să lăcuiți cu dânsele. Ci, în locul raiului mieu, voi ați luat pușcăriile iadului. Că eu n-am gătit voao, făptura mea, pușcăriile iadului, ci le-am gătit satanii și îngerilor lui. Dar voi căci ați lăsat pe mine și raiul mieu și-ați mersu în iad, care au fost gătit diavolilor. Că știți că voao am gătit raiul mieu și vă l-am dăruit. Și masa mea cea dulce și neputrezitoare știți că de la mine voao au fost dăruită, zidirea mea, ca să vă bucurați de dânsa și denaintea voastră niciodată să nu să ia.
Iar voi, căci n-ați luat darul mieu și căci n-ați venit la masa mea să luați bucurie și veselie, ci masa mea o ați părăsit și ați mersu la masa focului celui nestinsu și la viermii cei neadormiți. Că și acéia masă, zidirea mea, încă nu o am gătit voao, ci o am fost gătit călcătoriului mieu și vrăjmașului vostru, diavolului. Și în focul cel nestinsu și în viermii cei neadormiți, cine v-au poruncit să întrați, că eu nu v-am îndemnat să întrați, nici am fost gătit voao, zidirea mea, ci am fost gătit tot călcătoriului mieu și vrăjmașului vostru, diavolului. Iar voao, zidirea mea, v-am fost dăruit bucuriia mea și glasul îngerilor miei pentru voi l-am fost gătit, ca să vă veseliți de glasurile lor și de fața mea cea dulce. Dar voi, făptura mea, căci v-ați lepădat de fața mea și ați iubit fața satanii. Crez, știutați voi că a mea zidire ați fost, iar nu ați fost a satanii. Și eu mi-am vărsat sângele mieu să vă izbăvescu de la fața lui, și iată că ați fost izbăviți. Dar apoi, de voia voastră căci ați mersu iar la fața diavolului și căci ați mersu de voia voastră în tartarul cel réce și în vaetele céle neîncetate, unde iaste scrâșnirea dinților, iar glasul și cântările îngerilor miei voi le-ați părăsit.
Că știți că n-am gătit eu voao, făptura mea, tartarul cel réce și vaete céle neîncetate și scrâșnirei dinților, ci v-am gătit voao binele, care nu-l poate auzi omul cu urechile lui, nici îl poate socoti cu mintea sa, nici la inima lui n-au întrat, cum înșivă vedeți acum ce am fost gătit voao.
Și atunci cu multe blândéțe și cuvinte dulci va chema Dumnezeul nostru pre cei drepți cătră dânsul și le va zice așa: „Veniți la mine, moșténii miei, care ați urmat tot cuvintelor méle și pre mine ați iubit! Luați-că acuma darurile care vă le-am gătit!” Dar cu câtă bucurie vor mérge drepții și vor lua slavă de la Dumnezeul nostru! Deacii atuncea va zice și celor păcătoși: „Păsați de la mine, neurmătorii miei, carii n-ați urmat niciodată cuvintelor méle, nici pre mine n-ați iubit! Păsați întru întunérecul cel osebit și în focul cel vécinic, care l-am fost gătit eu diavolului și îngerilor lui, iubiților voștri, pre carii voi totdeauna i-ați iubit și voirilor lor ați urmat. Că eu v-am fost izbăvit de fața lor, iară voi i-ați iubit. Pentr-acéia, deaca vréme ce ați iubit fața lor, iar voi lăcuiți cu dânșii întru întunérecele céle osibite și în tartarul cel réce în véci! Și de acum să fiți dăspărțiți de mine în véci, și să fiți lipsiți de toate bunătățile méle, și să nu mai vedeți fața mea în véci, ci să fiți blestemați și în toată vrémea înfricoșați de fața diavolului, că voi de a voastră bună voe l-ați iubit”.
Și așa vor mérge drepții în bucuriia Domnului său și să vor bucura de-a pururea de fața lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar noi, cești păcătoși, vom rămânea blestemați ca să nu mai vedem fața Domnului nostru, nici ale drepților lui. Atuncea să va dăspărți Dumnezeu cu drepții săi, iar noi cu multe lacrăme și umilință vom striga și vom zice: „Bucură-te raiule, că au întrat în tine Domnul tău cu drepții săi! Bucurați-vă și voi, drepților, priiatenii noștri, că acum ne dăspărțim unul de altul, și noi cu multă grijă, iar voi cu multă veselie. Că într-această lume am fost toți priiateni dinpreună; ci pentru căci ați iubit pre Domnul nostru, pentru acéia astăzi vă chemați iubiții lui Dumnezeu și priiatenii lui și vă veți veseli de fața lui în tot ceasul. Iar noi înșine ne-am pierdut și ne-am lipsit de fața lui și de bunătățile lui céle dumnezeiești, care le-au gătit tuturor care-l iubescu, iar noi înșine ne-am dat satanii și pre satana am iubit. Pentr-acéia și Dumnezeu satanii ne-au dat”. Dar acum ce vom să răspundem și ce vom să mai zicem, fără numai: „Dreptu ești, Doamne, și dreaptă iaste judecata cu carea ne-ai judecat.
Că pentru volniciia noastră am dobândit fața satanii și lăcașul lui, și de astăzi înainte nu vom mai vedea luminata fața ta, și din temnițile iadului de acum niciodată nu vom mai eși”. Vai de noi, vai de noi! Că acum ne dăspărțim de fața lui Dumnezeu și de bunătățile lui ne lipsim și judecătoriul ne-au judecat, și porțile ceriului s-au încuiat și s-au pecetluit, ca să nu să mai ia binele drepților din mâinile lor niciodată. Iar pre noi, cești păcătoși, ne va acoperi focul cel iute și întunérecul cel osebit. Și s-au pus și noao peceți ca să nu mai eșim de acolo niciodată, nici să avem nici o mângâiare. Că de am fi vrut să ne mângâem, iar gurile noastre nu pot să înceapă să grăiască una cu alta, că s-au umplut de vaiete și de focul cel de véci. Sau de am vrea să căutăm cu ochii unul spre altul, să ne mângâem și să ne îmblânzim, iar vederile ochilor noștri văd alte vederi și nu mai pot căuta, că să orbescu de înmulțirea lacrămilor și să înfricoșază de fața satanii. Iar de am vrea să ne mângâiem cu cugetul, ce mângâiare va să fie când acea muncă n-are sfârșit, fără numai plângere și vaete și dureri.
Drept acéia, fătul mieu, Theodosie, și voi, alți frați toți, acéia iaste pecétea cea adevărată: a celor drepți întru bucuria cea de veci, iar a celor păcătoși pecéte iaste în iad, cu satana, în plângerea și în vaetele céle de véci. Deci, fraților, șă alergăm cătră Dumnezeul nostru și să umplem voia lui, să iubim fața lui, ca să nu ne dăzlupească de fața sa când să vor pune pecéțile și să fim soții păcătoșilor în iad, ca céia ce au iubit fața satanii. Ci să alergăm cătră Dumnezeu cu milostenie, cu pocăință, cu dragoste frățească, cu curăție și cu rugăciuni curate și să ne plecăm féțele pre pământ și să zicem așa: „Pleacă-te, fața mea, pre pământu, pleacă-te, că din pământ ești și iarăși în pământ vei să mergi!” Iar mintea noi să ni-o înălțăm sus, cătră Dumnezeul nostru, carele iaste în ceriuri, cu multă plângere și umilință ca să urmămu Domnului nostru și să zicem: „Milostivéște-te spre noi, Doamne, milostivéște-te, că am făcut rău și multe păcate înaintea ta și n-avem pre nimeni cu milă, fără numai pre tine, Dumnezeul nostru! Pentr-acéia alergăm cătră tine Doamne, Dumnezeul nostru, ca să ne miluești”. Iar Domnul nostru iaste mult milostiv și oricine merge cătră dânsul nu-l gonéște de la sine. Așa și noi, de vom mérge cătră dânsul, nu vom fi goniți, ci ne va da cămara sa cea bună și ne vom îndulci de dânsul în vecii vecilor, amin.
Și iar, fătul mieu, Theodosie, și voi, iubiții miei frați și moșténi înmărățiii și domniei noastre, mai nainte de semnul peceții eu am cerșut de la voi ertăciune, ca să ertați pre mine păcătosul de voi fi greșitu, sau vă voi fi dosădit cu acéste cuvinte ce am scris aici. Că pentru voi m-am silit și m-am nevoit, și acum, la sfârșit, deaca sfârșiiu, iar plecai fața mea spre dragostea dumneavoastră. Că eu nu mă socotescu a fi vreun înțeleptu, sau să aibu minte desăvârșită, sau să fiu cu vreo vrédnicie întregu sau slujitoriu și îngăduitoriu lui Dumnezeu, ci suntu mai păcătos decât toți câți suntu născuți pre pământu. Și înțeleș și auziiu gura lui Solomon zicându: „Dă înțeleptului pricină, și mai înțelept va fi”. Pentr-acéia și eu, măcar de nu suntu harnic și vrédnic să arătu cătră voi atâta ostenéle, iar dumneavoastră încă mai mult să adaogereți bunătate cătră Dumnezeu și cu dragostea cea dumnezeiască și cu cuvintele lui să o umpleți. Ca să împărățiți împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos în ceriu, a căruia iaste slava, cu tatăl și cu duhul sfânt, acum și pururea și în vecii vécilor, amin.
Scripture echoes
- ↩Matt.5.7 — Blessed are the merciful, for they will be shown mercy.
- ↩Matt.5.12;Matt.6.4 — Rejoice and be glad, for your reward is great in the heavens; for in this way they persecuted the prophets who were before you. Matt.6.4 — so that your giving may be in secret, and your Father who sees in secret will reward you.
- ↩Gen.2.8-Gen.2.9 — And the LORD God planted a garden in Eden, in the east, and there he put the man whom he had formed. Gen.2.9 — And the LORD God made to grow from the ground every tree that is pleasant to the sight and good for food, and the tree of life in the middle of the garden, and the tree of the knowledge of good and evil.
- ↩Isa.14.12-Isa.14.15 — How you have fallen from heaven, O Day Star, son of Dawn! You have been cut down to the earth, you who laid low the nations! Isa.14.13 — And you said in your heart, 'I will ascend to the heavens; above the stars of God I will raise my throne, and I will sit on the mount of assembly, in the far reaches of the north." Keep the quotation open into v.14 for continuity. Isa.14.14 — I will ascend above the heights of the clouds; I will make myself like the Most High.'" Close the quotation here so the transition to v.15 lands clearly. Isa.14.15 — But you are brought down to Sheol, to the depths of the pit.
- ↩Gen.3.1 — Now the serpent was more crafty than any other animal that the LORD God had made. And he said to the woman, "Did God really say, 'You shall not eat from any tree of the garden'?"
- ↩Gen.3.2-Gen.3.3 — And the woman said to the serpent, "From the fruit of the trees of the garden we may eat, Gen.3.3 — but of the fruit of the tree that is in the middle of the garden, God said, 'You shall not eat from it, and you shall not touch it, lest you die.'
- ↩Gen.3.4-Gen.3.5 — But the serpent said to the woman, 'You will not certainly die.' Gen.3.5 — for God knows that when you eat from it your eyes will be opened, and you will be like God, knowing good and evil.
- ↩Gen.3.5-Gen.3.6 — for God knows that when you eat from it your eyes will be opened, and you will be like God, knowing good and evil. Gen.3.6 — And the woman saw that the tree was good for food, and that it was a delight to the eyes, and the tree was desirable to make one wise. She took of its fruit and ate, and she gave also to her husband with her, and he ate.
- ↩1Cor.6.19 — Or do you not know that your body is a temple of the Holy Spirit who is in you, whom you have from God? And you are not your own,
- ↩Matt.12.44 — Then it says, 'I will return to my house from which I came.' And when it comes, it finds it empty, swept, and put in order.
- ↩Mark.8.36 — For what does it profit a man to gain the whole world and forfeit his soul?
- ↩Ps.1.1-Ps.1.2 — Blessed is the one who does not walk in the counsel of the wicked, and does not stand in the way of sinners, and does not sit in the seat of scoffers. Ps.1.2 — But his delight is in the law of the LORD, and on his law he meditates day and night.
- ↩Matt.20.1-Matt.20.16 — For the kingdom of heaven is like a man, a master of a house, who went out early in the morning to hire laborers for his vineyard. Matt.20.2 — And when he agreed with the workers for a denarius a day, he sent them into his vineyard. Matt.20.3 — And going out about the third hour, he saw others standing in the marketplace, idle. Matt.20.4 — and to them he said, 'You also go into the vineyard, and whatever is right I will give you.' Matt.20.5 — But he went out again about the sixth and ninth hour, and did the same. Matt.20.6 — And about the eleventh hour he went out and found others standing around, and he said to them, 'Why are you standing here all day idle?' Matt.20.7 — They answered him, 'Because no one hired us.' He said to them, 'You also go into the vineyard.' Matt.20.8 — And when evening had come, the owner of the vineyard said to his foreman, 'Call the workers and pay them their wages, beginning with the last and going to the first.' Matt.20.9 — And when those hired about the eleventh hour came, they each received a denarius. Matt.20.10 — And when the first came, they supposed that they would receive more; and they also received each a denarius. Matt.20.11 — But when they received it, they grumbled against the master of the house. Matt.20.12 — saying, 'These last ones worked one hour, and you made them equal to us, who bore the burden of the day and the scorching heat.' Matt.20.13 — But he answered one of them and said, 'Friend, I am doing you no wrong. Did you not agree with me for a denarius?' Matt.20.14 — Take what is yours and go. But I want to give to this last one the same as I give to you. Matt.20.15 — Or is it not lawful for me to do what I wish with what is mine? Or is your eye evil because I am good? Matt.20.16 — So the last will be first, and the first will be last.
- ↩Matt.20.9-Matt.20.12 — And when those hired about the eleventh hour came, they each received a denarius. Matt.20.10 — And when the first came, they supposed that they would receive more; and they also received each a denarius. Matt.20.11 — But when they received it, they grumbled against the master of the house. Matt.20.12 — saying, 'These last ones worked one hour, and you made them equal to us, who bore the burden of the day and the scorching heat.'
- ↩Matt.20.16;Matt.19.30;Mark.10.31;Luke.13.30 — So the last will be first, and the first will be last. Matt.19.30 — But many who are first will be last, and the last will be first. Mark.10.31 — But many who are first will be last, and the last will be first. Luke.13.30 — And behold, there are last who will be first, and there are first who will be last.
Notes
- 1 ↩The Romanian sentence is loosely built: the addressee shifts mid-sentence from the son to any future ruler ('pre acela-l rog'). The rendering keeps both addressees explicit rather than smoothing the shift away.
- 2 ↩'milosteniia' here carries the concrete sense of almsgiving offered for the dead as well as the general sense of mercy; rendered 'acts of mercy' to hold both.
- 3 ↩"milostenie" here means almsgiving — concrete acts of charity offered for the departed — rather than the abstract quality of mercy rendered by "milă" in the previous sentence.
- 4 ↩"Deptu acéia" is read as "Dreptu acéia" ("for that reason"), the form used elsewhere in this chapter; "Deptu" appears to be a printer's slip.
- 5 ↩"Dreptu acéia" and the resumptive "de acéia" both carry inferential force; rendered "And so" / "and so" to keep the chain from the preceding section's argument about mercy.
- 6 ↩"îndreptare" and "întemeiare" pair a moral sense (correction, being set right) with a structural one (foundation, stability). Rendered "setting-right" and "solid ground" to hold both.
- 7 ↩"dragostea cea noao" — "the new love" — likely gestures at the new commandment of John 13:34; kept literal rather than glossed as "new commandment".
- 8 ↩The doubled "Iar apoi iar" is emphatic repetition in the source; rendered once as "And afterward ... that same God" rather than duplicated in English.
- 9 ↩The final clause "iar de vom greși, din păcate suntem și iar păcate facem" reads as an unfinished conditional: literally "and if we sin — we are of sins and we make sins again". Translated as a concessive admission of the sinful condition, which is what the following section ("Ci să cade, fraților, deaca vom greși, îndată să ne întoarcem cu pocăință") picks up. An alternative reading takes "de vom greși" as a full protasis whose apodosis is deferred to the next section.
- 10 ↩"au umplut voia diavolului" is literally "has filled up the devil's will"; the sense is that the sinner has carried the devil's wish through to completion.
- 11 ↩The witness reads "și aă zicem"; translated as "și să zicem" ("and let us say"), the evident intended reading.
- 12 ↩"săcure oceaianiei" — "oceaianie" renders Slavonic отчаяние, despair; hence "the axe that cuts down despair."
- 13 ↩"negâlcevitorilor" literally "those who do not quarrel"; in this monastic idiom it names the hesychasts, hence "those who live in quiet."
- 14 ↩"tocmire arătării" is opaque; rendered "the ordering of what God reveals." The parallel litany in John Climacus reads "a mirror of progress" / "a revealing of one's measure" at this point, so an alternative sense is "the gauge of what one has become."
- 15 ↩"tăetură" is literally a cut or gash; the sense is a long-untreated wound that has gone septic. Rendered "gash" to keep the concrete surgical image the passage builds on.
- 16 ↩"îngăduitori" here carries the older sense of those who please God or find favor with him (rendered "pleasing to God"), not the modern sense of "permissive/indulgent".
- 17 ↩"nu alége" literally "does not choose/select" — i.e. God shows no partiality in whom he calls. Rendered "makes no distinctions".
- 18 ↩"a nu se îndura" means to be unable to bring oneself to do something out of pity or reluctance; the point is the Spirit's grieved unwillingness, not inability.
- 19 ↩A rare form; taken as a variant of "a dezlipi" — to peel off, detach, tear away — matching "dăzlipit" in s4. Translated as "tear away"; sense is secure from context even though the form is uncertain.
- 20 ↩"cândai doar(ă)" is an older hopeful-expectant particle cluster, rendered here as "in hope that" / "hoping"; it marks waiting for something possible, not certainty.
- 21 ↩"oceaianie" is a Slavonic loan (отчаяние, despair). Rendered "despair"; the sentence warns against the despair that follows sin rather than against repentance.
- 22 ↩The long Romanian sentence hangs on a single "Că ... iar ..." frame; it is rendered as two English sentences to keep the contrast between God's command and the devil's response legible, without dropping the causal "Că" ("For").
- 23 ↩"protivnic" (Slavonic-derived) means adversary/opponent; rendered "set himself against our God" to keep the adversarial force without importing "Satan"/"antagonist" coloring.
- 24 ↩"pricepu Dumnezeu călcarea lor" is literally "God perceived their transgression"; rendered "knew what they had done" to avoid implying that God only then discovered it.
- 25 ↩"voia satanii o au umplut" is literally "they filled up Satan's will", i.e. carried it out to the full.
- 26 ↩"umilință" here carries the older sense of gentle, lowly tenderness in God's approach rather than "humility" as a virtue of the speaker; the parallel phrase in the surrounding section is "cu blândețe" (gently).
- 27 ↩"hicleșug" is an old Romanian term for treachery or cunning betrayal; rendered "dealt treacherously" to keep the note of disloyalty rather than mere trickery.
- 28 ↩The source sentence opens with a stray closing quotation mark carried over from the previous sentence's speech; it is rendered here as the close of Adam's imagined words, and the clause "Și să-l iarte" is read as the apodosis of God's hope in s2.
- 29 ↩"băgă vina lui Dumnezeu" is ambiguous in the source between "laid the blame on God" and "laid his own fault before God"; the parallel with Eve in the next section ("iar puse vina asupra lui Dumnezeu") supports the accusatory sense adopted here.
- 30 ↩The source reads "țn raiu"; this is an obvious typographic slip for "în raiu" ("in paradise"), and it is translated accordingly.
- 31 ↩"nesmereniia lor" is literally "their un-humility"; rendered as "their refusal to humble themselves" to keep the moral force, since humility (smerenie) is the governing virtue of this whole chapter.
- 32 ↩The source reads "déde-ți fața lui" ("he gave your face"), which conflicts with the third-person "fața lui" that follows; the intended reading is almost certainly "dédeși/déde fața lui" — he gave his own face. Translated on that reading.
- 33 ↩"împăratul" is the King/Emperor — here Christ, the King of heaven, standing under judgment before a seated human official. The shock of the reversal is the point.
- 34 ↩"să boteză capul lui Adam" reflects the tradition that Adam's skull lay beneath Golgotha and was washed by Christ's blood and water — a baptism of the first man by the second.
- 35 ↩"suflet" is rendered soul, keeping the interior person before God rather than mere breath, though the Genesis image behind it is God breathing life into the clay.
- 36 ↩„grăbit” here means hurrying specifically toward repentance, as the parallel in s5 („grăbi cătră pocăință”) makes explicit; the object is supplied in English for sense.
- 37 ↩„muncă/munci” here carries its older sense of torment and torture, not labor; it is rendered "torment" in both halves of the sentence to keep the parallel between Adam's suffering and Christ's.
- 38 ↩"our God ... suffered so many torments" refers to Christ's Passion, undertaken to release Adam — the argument of the preceding section.
- 39 ↩„hicleșug” in this older Romanian usage means treachery or perfidy rather than mere cunning; "dealt treacherously" preserves the force of betrayal that fits Peter's denial.
- 40 ↩Literally 'which commands are above/against his will.' Since God's own commands cannot contradict his will, the sense is the orders and demands we ourselves issue or follow that overstep it; rendered 'which of our impulses run against his will.'
- 41 ↩Old Romanian 'a alerga' (to run), not 'a se alegra' (to rejoice); the parallel with 'apostolul grăbi' — the apostle hurried — and the whole section's insistence on not delaying confirms the sense of running quickly.
- 42 ↩"pizmă" here means settled resentment or grudge-bearing rather than mere envy; the pairing with "nu să mânie până în sfârșit" (his anger does not last to the end) shows the sense is God's refusal to keep anger permanently.
- 43 ↩"pre apostol" most plausibly refers to Peter, forgiven after his denial (cf. the preceding section's mention of the apostle who wept in repentance), though the source does not name him; left unnamed in translation.
- 44 ↩"îngăduitoriu lui Dumnezeu" is rendered "obedient to God" — the older sense is one who complies with or accommodates himself to God's will, not the modern "indulgent/permissive."
- 45 ↩"uleiul ei" is taken in the older sense of the bee's hive (ulei/uleiu = beehive), not "oil"; "mannă" here is the sweet flower-yield the bee collects — rendered "nectar."
- 46 ↩"mannă" here is the flowers' nectar/honeydew, not the biblical manna; rendered "nectar" to keep the beekeeping image clear.
- 47 ↩"lururile" is read as "lucrurile" ("things"); the printed form looks like a compositor's slip.
- 48 ↩The Romanian breaks construction mid-sentence, shifting from "a human being" to "we"; the dash and "even so" preserve that turn without inventing a new clause.
- 49 ↩The sentence has no stated predicate for "să fie" ("ought to be [what?]"); the quality intended is supplied by the next section, which turns to humility. Translated with a forward-pointing "this is what," without inventing the missing adjective.
- 50 ↩Romanian domn covers both "ruling prince" and "Lord." The text plays on this: the earthly domn is set against the un Domn... carele au făcut ceriul și pământul — God as the greater Lord. English keeps "ruler" for the prince and "Lord" for God so the contrast stays visible.
- 51 ↩bunătăți here means "good things" bestowed by God rather than moral "virtues"; the next section calls them acéle 7 bunătăți that God took back from Adam, so "good gifts" fits the sense of something granted and then lost.
- 52 ↩"boiariu" is rendered "boyar" — the Wallachian noble rank; a generic "nobleman" would lose the specific social tier the list is enumerating.
- 53 ↩The sentence breaks off from third-person description into direct second-person address ("dar unul ca tine, o, ticăloase"); the dash preserves that shift rather than smoothing it into a single grammatical clause.
- 54 ↩The doubled opening 'Căci că' functions here as a simple explanatory transition rather than a causal clause dependent on what precedes; rendered as a plain statement so the 'but now' contrast (ci acum) carries the logic.
- 55 ↩'dosadă' (a Slavonic loan) covers both insult and vexation; rendered as 'offends' alongside 'upsets' to keep both senses.
- 56 ↩'limbile' literally means 'the tongues/peoples'; rendered 'the nations' in line with the Gospel wording it quotes.
- 57 ↩The opening "Pentr-acéia" is inferential ("therefore/so"), drawing the application from the vineyard parable quoted in the previous section; the concessive chain "măcar dă... iar" is rendered "even though... still" to keep its logical force.
- 58 ↩"până stă sărbătoarea" literally "while the feast stands" — i.e., while the festal day (the day of opportunity) still lasts; rendered "while the feast is still going on."
- 59 ↩"pocăința" is repentance/penitence, the interior turning that the parable's late-hired workers stand for; "a celor dentâi" means "that of the first ones," i.e., their reward is equal, which the exclamation makes emphatic.
- 60 ↩"Îndăstulirea" is literally the state of being filled or satisfied; here it stands for the full recompense God gives, paired with "plata" (pay) in the previous section.
- 61 ↩The clause "aduse ție mirul cel cerescu, mir pământescu" is compressed and elliptical; the sense taken here is the traditional exchange — she offers an earthly ointment and receives a heavenly one in return. The reverse reading ("she brought you, as heavenly ointment, an earthly one") is also possible.
- 62 ↩"Evanghelist" here means a proclaimer of the Gospel, not one of the four Evangelists; Paul is not counted among them.
- 63 ↩Romanian *ginere* here means the bridegroom of the parable, not 'son-in-law' as in later usage.
- 64 ↩"Pentr-acéia" is inferential ("for that reason"); rendered "So then" to carry the hortatory force into the string of purpose clauses introduced by "ca să nu".
- 65 ↩"cuvântul acela carele au zis céle 5 fete nebune" is syntactically loose; taken as the word addressed to the foolish girls ("I do not know you," Matt 25:12), continuing the previous section's quotation.
- 66 ↩"suflet" kept as "soul" per lexeme policy for the interior person before God, though the breath-of-life sense of Genesis 2:7 is also in view.
- 67 ↩The sentence shifts between third person ("sângele mieu să vărsă") and first person ("o schimbaiu ... o am izbăvit eu"); the shifts are preserved in sense but smoothed into a consistent first-person voice, since Christ is the speaker throughout.
- 68 ↩"Crez" here is the old first-person "I believe / I should think," used as it is in the neighboring line "Crez, știutați voi..." — a reproachful appeal to what the hearers already know, not a creedal formula.
- 69 ↩"Călcătoriul mieu" is literally "my transgressor/trampler" — the devil, named outright in the surrounding context. Rendered as "the one who trampled on me" to keep the concrete image rather than flattening it to "my enemy."
- 70 ↩The Romanian sentence breaks off after "căci n-ați venit" without completing the exclamation, a common feature of this lament. Rendered as a completed reproach ("and yet you ... would not") to carry the sense without inventing new content.
- 71 ↩"Neputrezitoare" is literally "incorruptible, not subject to decay"; rendered "that never spoils" to keep the concrete image of food that cannot rot alongside the theological sense of incorruption.
- 72 ↩"călcătoriul mieu" literally means "my trampler/transgressor" — the one who tramples on God, i.e. Satan as the original rebel. Rendered "the one who trampled on me" to keep the concrete verbal image rather than flattening it to "my enemy," which the sentence already assigns to a second phrase.
- 73 ↩"Crez" here is the old first-person "I believe," used as a discourse particle of confident assumption; rendered "Surely" rather than "I believe," which in modern English would weaken the reproach into hesitation.
- 74 ↩"tartarul cel réce" — Tartarus, the cold abyss of Byzantine-Slavonic hell imagery, where torment is by freezing as well as by fire; rendered "the cold pit" to keep the chill concrete without importing the Greek proper name.
- 75 ↩"tartarul cel réce" is literally "cold Tartarus"; rendered "the cold depths of hell" to keep the Byzantine image of a frozen underworld without importing a classical proper name unfamiliar to modern readers.
- 76 ↩The source reads "scrâșnirei dinților" (an oblique form) in a list otherwise made of direct objects; translated as a coordinate object, "the grinding of teeth", which is the plainly intended sense.
- 77 ↩The source reads 'Luați-că', which appears to be a scribal form of 'Luați-vă' (take for yourselves) or simply 'Luați' with an enclitic particle; the imperative sense 'take' is not in doubt.
- 78 ↩'neurmătorii miei' is literally 'my non-followers' — a coined counterpart to the 'heirs' addressed above; rendered as a relative clause since English has no natural noun for it.
- 79 ↩'întunérecul cel osebit' is literally 'the separated/set-apart darkness'; the Gospel phrase behind it is the 'outer darkness', and the sense of separation from God is exactly what the passage develops.
- 80 ↩'fața lor' is literally 'their face' — as elsewhere in this chapter, seeing or loving someone's face stands for being in their presence and company; 'tartarul cel réce' keeps the Byzantine image of a cold Tartarus rather than a fiery hell.
- 81 ↩'de a voastră bună voe' is the technical phrase for free, uncoerced willing; the closing sentence rests the whole judgment on the sinners' own choice rather than on divine arbitrariness.
- 82 ↩"să va dăspărți Dumnezeu cu drepții săi" is literally "God will separate himself, with his righteous ones"; the separation is from the damned speakers, so the rendering makes the implied party explicit.
- 83 ↩Uncontracted forms kept here: the sentence opens a direct address to God, where the rules call for gravity rather than conversational contraction.
- 84 ↩"volniciia" here carries the sense of self-will / license — freedom used badly — rather than neutral liberty; rendered "our own willfulness" to keep the note of self-inflicted ruin.
- 85 ↩"întunérecul cel osebit" is literally 'the set-apart darkness'; rendered "outer darkness" to match the Gospel formula the phrase is tracking.
- 86 ↩"să ne îmblânzim" is literally 'to make ourselves gentle/tame'; here it pairs with comforting, so "steady each other" carries the sense of easing one another's terror.
- 87 ↩"Drept acéia" is a summing-up connective ("therefore, for that reason"); rendered "And so" to carry the concluding force of the sealing image that governs this whole chapter.
- 88 ↩"dăzlupească" is a rare form; taken here in the sense "tear away, separate" (compare a se dezlipi, "to come unstuck, be parted from"), which fits the contrast with "fața sa" and the parallel separation language of the preceding section.
- 89 ↩Uncontracted forms are used from here through the quoted prayer: the sentence turns into direct address to God, where the register rules call for gravity rather than conversational contraction.
- 90 ↩"cămara sa cea bună" is the bridal-chamber image of Byzantine liturgy (the wedding hall of the kingdom), deliberately paired against the prison of hell earlier in the chapter; "chamber" keeps the concrete image rather than flattening it to "reward".
- 91 ↩"înmărățiii" is a corrupt or heavily contracted form; read as "împărăției" ("of the imperial rule / sovereignty"), paired with "domniei noastre" ("our lordship"). Rendered "our sovereignty and rule".
- 92 ↩"dosădit" carries the sense of grieving, offending, or reproaching someone; rendered "wounded" to keep the personal sting of the apology.
- 93 ↩"slujitoriu și îngăduitoriu lui Dumnezeu" is a doublet — literally "a servant and one acceptable to God"; rendered as a single phrase, "a servant who has pleased God", to avoid stilted duplication.
- 94 ↩The quoted line matches Proverbs 9:9. "pricină" here means the occasion or prompting given to the wise, not a legal cause; the Slavonic-Romanian tradition renders the Septuagint's 'give an occasion to the wise'.
- 95 ↩"măcar de" is concessive ('even though'), and the following "iar" marks the contrasting main clause; rendering it as 'for your part' keeps the pivot from the author's unworthiness to the readers' obligation.
Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios companion
Rule yourself daily, not just on retreat
Chosen Portion turns the mirror into a daily practice — a short reading and examining question each morning before you lead anyone.
Chosen Portion makes the mirror daily: the ruler-formation questions this collection preserves become a two-minute morning examination in the app.
- A daily formation reading drawn from centuries of counsel to those in authority
- One pointed examination question a day — two minutes, before the meetings start
- Track your practice over weeks and watch the examined life become a habit