SR
← Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios/Book 1 · Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
Chapter 34NeagoeInvataturi.1.34

IX.CUVÂNT PENTRU JUDECATĂ, CARE AU ÎNVĂȚAT IOAN NEAGOE VOEVOD PRE FIE-SĂU THEODOSIE ȘI PRE ALȚI DOMNI, PRE TOȚI. CUM ȘI ÎN CE CHIP VOR JUDECA (Cuvânt al 20)

The Weight of Judgment

The chapter begins by contrasting righteous and unrighteous rulers, emphasizing the need for prayer and divine guidance before dispensing justice, and warning of eternal consequences for unjust judgment.

My son, judgment involves two things: one leads to loss, the other to relief and vindication.1 But the ruler who judges rightly—he's a true ruler and God's anointed, and he'll receive the light that will never fade. But the ruler who doesn't judge by justice and by God's law is no ruler at all, and he won't be called a rightful governor or God's anointed; instead he'll be lost in everlasting ruin, and because of his hypocrisy he won't even see the face of God.2 So then, my son, and you, my brothers: when you are about to go out to give judgment in council, the first thing you owe is to pray to our Lord Jesus Christ to be your strength and your steadiness, and to say this in your private prayers: "O King almighty, you who made heaven and earth and chose us out of all your creatures to be your anointed, so that we might deal out justice to the poor without partiality.34 So we ask this of you, O King, our Lord: strengthen us with your strength, settle our hearts in peace, and open our eyes. And give us right judgment, so that our own injustices may not leave us cast off and driven away at your dreadful judgment, unable to see the light of your face, nor leave us shamed and mocked, and so that you may not, Lord our God, count us with the unjust rulers and judges who never fulfilled your words and never dealt out justice to the poor as your will required. For that reason, when the time comes for your just and dreadful judgment, they are the ones to be cut off from your face.'

The Ruler's Counsel and Character

The text stresses that the justice shown to the poor in this life mirrors one's own judgment in heaven, advising rulers to surround themselves with wise counsel, correct their own faults, and maintain a steady mind, free from anger and laziness.

And so, my son, and you as well, brothers: with whatever justice you judge the poor in this world, with that same justice your own deeds will be judged in the kingdom of heaven. Do you see what a great thing judgment is? So when you sit down to give judgment in council, let none but good and worthy men sit beside you.5 And let young boyars be there beside you too, so that all of them may take good and gracious instruction from your own mouths. Then say this to them: "You boyars and brothers, both the older among you and the younger—if we get anything wrong, don't hide it and don't keep silent; tell us at once, because this judgment belongs to God. Rather, may God grant us to judge all the poor justly, so that no one goes away from us with a broken heart and a wrong done to them." And so, first of all, rid yourself of anger and of laziness, because an angry man and a lazy one will do the poor no justice at all.6 And keep a steady, manly mind in your head, so that your mind doesn't sway like a reed when the wind beats against it.

Impartiality and Humility in Justice

Rulers are instructed to be impartial towards rich and poor, patient in hearing cases, and humble enough to accept correction, recognizing that a broken heart is more valuable than prideful error.

And don't play favorites with the rich man, and don't hand out mercy in place of judgment to the poor man either—give a just verdict to rich and poor alike.7 For God chose you and set you among people like a spring of water; so don't be sweet to some and bitter to others—be a fair judge to every single one, according to what they've actually done. And don't rush the case, or you may end up judging a poor man unjustly because you never understood his complaint. Or if he's frightened and gets flustered and can't get his story out clearly, then question him again and again until his fear dies down. Then, gently and with kind words, say to him: "Brother, don't be afraid, don't be frightened. Come to yourself, wake up as if out of a dream, and tell me the truth, so that we can weigh your case ourselves and judge you justly."8 And if you do get a case wrong, and your boyars see that you got it wrong—because you hadn't grasped some poor man's suit and failed to do him justice—don't take it as though they were shaming you, and don't hold a grudge in your heart over it. Accept the correction on the spot, and call the poor man back in to do him justice, so it doesn't happen that after you've handed down a bad verdict you're sorry for it and would want to make it right and can't, because he's no longer there.9 It's better for you to go without getting your way, and to have your heart broken, than to do a poor man wrong. For the prophet says: "A broken and humbled heart God will not despise."

The Peril of Anger and Spite

The text warns against harboring anger and spite, using the example of Herod's downfall due to his unlawful desires and his murder of John the Baptist, to illustrate how such passions lead to self-destruction and serve Satan.

So then, if you humble yourself before God, you'll be called a follower of God and a companion of Peter the apostle.10 For he too, once he saw that he had done wrong, humbled himself. You do the same: when you see that you've done wrong, humble yourself and bow low. So don't get angry when your servants show you where you went wrong, and don't take it as an insult, or store up spite in your hearts, or deny the poor man his justice—because if you do that, then you won't be called God's anointed ones, and you won't be Peter the apostle's companions; you'll be Herod's.11 Because he too was an anointed one, and yet, out of the spite he was nursing inside himself, he seized John the righteous, threw him in prison, and then killed him. But why did he kill him? Because Herod wanted to take his sister-in-law Herodias—who had been the wife of his brother Philip—and make her his queen, while John kept telling him: "Herod, it is not right for you to take your brother's wife and make her your own!"12 So when Herod saw that blessed John was standing in his way and showing him the straight path of God, and when he recognized his own lawless acts—that these were what John was rebuking him for—his heart went dark with anger, and the devil coiled around his heart the way bindweed twists around a vine, and he carried out the will of Satan, his father.13

Herod's Downfall and Its Lessons

Herod's sins of lawbreaking, fornication, and murder are detailed, emphasizing his folly in celebrating his destructive actions and ultimately handing himself over to Satan due to his anger and lack of fear for God.

So Herod committed three sins at once, all because of his anger: first he broke the law; second, he committed fornication; third, he cut off the head of Saint John. Herod, how you filled your cup with the blood of this righteous man! You darkened and defiled man, how you splattered your own table with the blood of this shining saint! You lawbreaker, you disgraced man, how you set the head of this glorious saint on the very platter you were eating your food from! Foolish Herod, even then you were still celebrating, and you hadn't sense enough to recognize and understand that what you'd done was your own ruin! Because it wasn't yourself you gladdened, and it wasn't your own will you satisfied—it was Satan you gladdened and his will you satisfied; and you, of your own free choice, destroyed yourself, and by your arrogance and your reckless daring you handed your body and your soul over into Satan's hands, all for the anger and the spite you carried.1415 Truly, you did all of this because of your anger and because you had no fear of God!16

Fleeing Anger, Embracing Mercy

The text urges a flight from lingering anger towards love and God's sweetness, advocating for consistent justice and almsgiving, and reminding readers that mercy and just measures shown to others will be reciprocated by God.

See, my son—and you too, brothers—how evil anger and rashness are, and how our enemy, the devil, delights in grudges that are nursed for a long time!17 So then, brothers, let's flee from anger held on to, the way Lot fled from Sodom and Gomorrah, and let's run toward love and toward the sweetness of God, and let's always deal out justice to the poor, as the prophet said: "He has distributed, he has given to the poor; his righteousness endures forever and ever."1819 God has dealt with us well and wisely, because for the wrongs we've done he didn't turn his anger loose on us; instead he gave us repentance and the food the earth yields. So we too, since we've done wrong, let's repent; and just as God has dealt out and given us the food of the earth, so let's deal out some of it ourselves to the poor as alms, along with kind and gentle words.20 For if we give the poor a share of our own food, God will give us the food of paradise; and if we show mercy to those who wait patiently on God, we in turn will be shown mercy before the Lord God.21 And if we deal gently with what God has made, God will deal gently with us at the dreadful judgment; and if we measure out to the poor with an honest measure, God will measure out to us the same way at his second coming, with the measure of his justice.22 For our Lord Jesus Christ himself testifies and says: 'With whatever judgment you judge, you will be judged; and with whatever measure you measure, it will be measured to you.'23 Whatever measure we use in measuring out justice to the poor, by that same measure our own justice will be measured.

Preparing for the Day of Judgment

Readers are called to cleanse their minds and wake from sin's slumber, contemplating the dread of the last judgment, and are encouraged to lament their sins with deep sorrow and a plea for divine mercy.

So then, brothers, let's cleanse our minds of every evil thing and of the treacherous thoughts God doesn't love; let's come back to our real life and wake our minds out of the sleep of sin as out of a drunken stupor, and let's keep thinking always about the day of the just judgment—the day of darkness and of storm, the day of trumpets and of uproar, the day of dread and of fear for every human being.24 For it says that sinners will walk like blind men, and by God's will the whole earth will burn with fire, and there will be an end then for all who live on it.25 When you hear these things, my child, tremble and be terrified, because up to now you haven't cared about them; but from now on at least, make a start—with tears and with sighs cry out to God and say: "Woe to me, wretched and miserable as I am, woe to me! Who will give me a tongue to speak with God, and the words that are fitting, so I can weep and mourn over how worthless I've been!26 Who will give my head water and my eyes a fountain of tears, so I can sit down and begin to weep over my sins one by one—for they are beyond number and beyond measure! And what person will I find to help me and to mourn together with me, and to weep with a whole heart the way I weep? I'll find no one—not among strangers, not among my own neighbors. So you, at least—you mountains and hills—take up a voice of weeping and of grief and shed tears for me, the sinner, the wretch; pour out tears of pity and sighs for me.

A Sinner's Lament and Plea

The speaker, identifying as the greatest of sinners, calls upon creation to weep with him over his fallen state, lamenting the loss of former glory and honor.

For I am more of a sinner than anyone alive! Weep, you too, trees of the meadows and cedars of Lebanon—weep for me, the fool, the reckless one! Weep, you too, flowers of the fields, so lovely and sweet-scented, whom the Maker of all things, God, clothed and made beautiful!27 Weep for my mourning and my wretchedness!28 Weep—oh, woe to me—for how I've made myself the very likeness of Adam, the man who was formed first of all."29 So now it's right for me to call his weeping to mind and to say, with deep bitterness: "Oh, what hardship, what grief! Once I was glorious and honored, and now I have no honor left at all! I who was once a king am now bent double and worth nothing!

The Pain of Abandonment and Lost Hope

The text describes the profound suffering of being abandoned by all, the loss of recognition, and the feeling of being cut off from God's mercy due to past transgressions, leading to a desperate cry for divine intervention.

I used to be feared by everyone, and now nobody gives me a second thought! I was once dear to everyone and known by everyone; now I'm driven off by everyone and nobody recognizes me—and not only my enemies, but my own friends and other people too: I'm mocked and laughed at by them all.✦ And in the shaking of heads and in the taunting sayings and all day long, disgrace is right in front of me, and the shame of my own face has covered me; deservedly I became an insult to my neighbors and a fright to those who knew me.30 Those who saw me fled away from me, and those who hated me lifted up their heads and were glad and rejoiced over my ruin; and while they laid their hands on me as if in humility, they did me terrible harm.✦3132 My life has drawn close to hell, and I was counted among those going down into the pit. The fear I dreaded came upon me, and the terror of the night closed in on me, and my life turned into groaning; I cried out to God, and he didn't hear me; I called for help from the One on high, and none came to me.✦✦✦ For my lawless deeds stood before God and rose up against me like a wall of bronze, and my wretchedness cut me off from God's mercy; and the stench of my injustices and my sins turned God's mercy away from me, so that he wouldn't visit me, and so that the gift of the Holy Spirit wouldn't come down upon my unworthiness.✦3334 And my eyes have failed from looking to God for hope, day and night."✦35

A Plea for Mercy and Compassion

A heartfelt plea is made to God for mercy, acknowledging His knowledge of hearts and His unique capacity to comfort, while lamenting the absence of human support.

I cried out like a son who won't listen to his parents' teaching, and there's no one to hear me: "How long, Lord, will you forget me—to the very end? How long, Lord, will you refuse to look on my misery?36 How long, Lord, will you turn your kind face away from me, a stranger and a poor man? Look on me, Lord, my God! Look on me for the sake of your mercy, which is good and great, and pay no attention to what I am—a sinner. Instead, look on me, your worthless and unworthy servant, and hear me, a humbled man and a stranger, who has nowhere else to hope for rescue except in your great and good compassion.37 You, Lord, are the one who knows hearts, and you test what lies deepest within us.38 For there's no one else who can comfort me in these troubles that have come on me—no one but you yourself, Lord, who are rich in mercy. For my father and my mother abandoned me, and so did my brothers, my relatives, and my friends; they all left me alone in these troubles and sorrows, with no comfort at all.

Turning to God's Mercy

The speaker throws himself upon God's mercy, begging for compassion and forgiveness, and urging the son to pray with tears and sighs for God's intervention.

And so, Lord, I fall upon your mercy, the mercy you show to all people, and I beg you to have mercy on me, wretch that I am.39 Remember your compassion, Lord; quiet your anger, Master; lift your wrath from me, a sinner and a lowly man; and do not call to mind our old transgressions, but let your compassion go before me, Lord, so that my enemies will not taunt me, saying: “Where is your God?”40 Rather, by your help, let all this be turned away from me.” Say these things and others like them to God, with tears and with sighs, my beloved son!

The Dread of the Final Judgment

The text vividly describes the terrifying prospect of the last judgment, where the unrepentant face eternal torment, and offers farewells to heavenly figures as a prelude to facing deserved condemnation.

Then, if he sees that you're asking him with your whole heart and your whole soul, he'll have mercy on you, because he is full of compassion.41 And turn back to him yet again and say: "Woe to me, sinful and slothful as I am, woe to me! Where will I turn then, when I see all the righteous standing at the right hand of Christ my Master, and I alone am condemned, sent into the outer darkness and the unquenchable fire prepared for the devil and his angels?"42 Woe to us, my child, woe to us—what will we do then, when you turn and see all the saints and all the righteous in heaven and in great glory, while you alone are led away, my child, with no mercy shown you, into the torment that lasts forever?43 Then all you will be able to do is strike your face with your hands, and through your tears you will say: "Farewell, most pure and ever-virgin Mary, who gave birth to the Lord Christ, the protector and the swift helper of all Christians!44 Farewell to you as well, honored and life-giving Cross, from which the life of the whole world came flowing! Farewell to you too, all you heavenly powers and choirs, you angels and archangels! Farewell to you too, honored prophet and baptizer of the Lord, John the Forerunner!45

A Final Call to Repentance

Acknowledging the justice of God's judgment, the chapter concludes with a fervent plea for repentance and mercy before the final hour, recognizing God as the sole source of compassion and glory.

Farewell, apostles, prophets, martyrs, and all you other holy fathers who carried God within you!4647 Farewell to you too, beautiful paradise—I was the one, God help me, shut outside your gates, and for what I did, justly judged, I was handed over to the fire of Gehenna!48 For God's judgment is just, and what I prepared for myself is exactly what I received." You'll say a great deal like this then, and none of it will do you any good. So turn back before that hour arrives, my son—turn to God and say: "Lord, my God and good shepherd, turn me, the lost one, toward repentance before this hour reaches me, and don't let me perish in the end.49 Give me time to repent, and have mercy on me according to your great mercy. For you alone are compassionate and rich in mercy, and to you we send up glory, together with your Father who has no beginning and with your good and life-giving Spirit, now and always, without ceasing, forever and ever. Amen."50

Read the original Romanian

Fătul mieu, judecata 2 lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre ușurare și spre izbândă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat și unsul lui Dumnezeu și va dobândi și lumina care nu va tréce niciodată. Iar domnul care nu va judeca pre dreptate și pre légea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător și unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci și pentru fățărnicia lui nici fața lui Dumnezeu nu o va vedea. Pentr-acéia, fătul mieu și voi, fraților, când veți vrea să ișiți la judecată în divan, întâi vă să cade să vă rugați Domnului nostru lui Iisus Hristos, ca să vă fie întărire și învârtoșare, și așa să ziceți în rugăciunile voastre céle de taină: „O, împărate atotțiitoriule, cela ce ai făcut ceriul și pământul și ai ales pre noi din toate zidirile tale să fim unșii tăi, ca să împărțim săracilor dreptatea fără fățărnicie. Ci de la tine cérem, împărate, Domnul nostru, să ne întărești cu tăriia ta și să ne împaci inimile și să ne dășchizi ochii. Și ne dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptățile noastre să fim lepădați și izgoniți la înfricoșata-ți judecată și să nu vedem lumina féții tale, nici să rămânem rușinați și batjocoriți, nici să ne potrivești, Doamne Dumnezeul nostru, cu domnii și cu judecătorii cei nedrepți, carii n-au umplut cuvintele tale, nici au împărțit dreptatea săracilor, după cum au fost voia ta. Pentr-acéia, la vrémea judecății tale cei drépte și înfricoșate, vor să fie dăspărțiți de fața ta”.

Drept acéia și tu, fătul mieu, și dumneavoastră, fraților, cu ce dreptate veți judeca săracii într-această lume, cu acéia vor fi judecate și faptele voastre la împărățiia cea cerească. Vedeți ce lucru mare iaste judecata? Pentr-acéia și voi, când veți șădea să judecați la divan, să șază lângă voi tot oameni buni și aleși. Și să fie și boiari tineri lângă voi, ca să ia toți învățătură bună și dulce din gurile voastre. Deacii să le ziceți așa: „Boiari dumnevoastră și fraților, cești bătrâni și cești tineri, de vom greși ceva, să nu ascundeți, nici să tăceți, ci ne spuneți numaidecât, că această judecată iaste a lui Dumnezeu. Ci să ne dăruiască Dumnezeu să judecăm pre toți săracii pre dreptate și să nu iasă de la noi nimeni cu inima rumtă și cu nedreptate”. Și așa, întâi să te îndeletnicești de mânie și de léne, că omul cel mânios și cel lenevos nici o dreptate nu va face săracului. Și să-ți strângi mintea cea bărbătească în cap, să nu ți să clătească mintea ca trestia când o bate vântul.

Și să nu fățărnicești celui bogat, nici iar să miluești cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată dreaptă și bogaților și săracilor. Că Dumnezeu v-au ales și v-au pus oamenilor ca un izvor de apă; ci să nu cumva să fiți unora dulci și altora amari, ci fieștecui să fiți judecători drepți după lucrurile lor. Și la judecată să nu vă pripiți, ca nu cumva, neînțelegând jalba săracului, să-l judecați cu nedreptate. Sau de-i va fi frică și să va ului și nu va putea spune dăslușit, ci să-l întrebați de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândéțe și cu cuvinte dulci îi ziceți: „Frate, nu-ți fie frică, nici te téme, ci te trezéște și te dășteaptă ca din vis, și-mi spune pre dreptu, ca să-ți putem lua seama și noi și să te judecăm pre dreptate”. Iar de veți și greși la judecată și boiarii voștri vor pricépe că ați greșit, căci că nu veți fi înțeles judecata vreunui sărac și nu i-ați făcut dreptate, să nu vă pae că vă fac rușine sau să țineți mânie în inima voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas să primiți acel cuvântu și iar să chemați pre sărac să-i faceți dreptate, ca nu cumva, după ce ați făcut judecată rea, să vă pară rău și ați vrea să-i faceți bine și nu veți putea, nici veți avea acum. Că mai bine să nu vă fie voia deplin și inima înfrântă, decât să faci săracului strâmbătate. Că zice prorocul: „Inima înfrântă și smerită nu o va urgisi Dumnezeu”.

Pentr-acéia, dă te vei smeri lui Dumnezeu, tu te vei chema următor lui Dumnezeu și soție lui Petru apostol. Că și el, deaca au văzut că au greșit, s-au smerit. Așa și tu, deaca vezi că ai greșit, te smeréște și te pleacă. Iar să nu vă mâniiați, căci vă vor arăta slugile voastre greșala voastră, nici să vă fie cu necaz și să puneți pizmă în inimile voastre și să nu întoarceți dreptatea săracului, că de veți face așa, décii voi nu vă veți chema unșii lui Dumnezeu, nici veți fi soții lui Petru apostolul, ci veți fi soții lui Irod. Că și acela era unsu, iar pentru pizma ce avea însuși, el prinse pre dreptu Ioan și-l băgă în pușcărie, apoi îl și omorî. Dar pentru ce îl omorî? Pentru că vrea Irod să ia pre cumnată-sa Irodiada, care fusése muiare lui Filip, frațâne-său, să-i fie crăiasă, iar Ioan zicea: „O, Iroade, nu ți să cade să iai pre cumnată-ta să-ți fie ție muiare!” Deacii el văzând că-l opréște fericitul Ioan și-i arată calea lui Dumnezeu cea dreaptă, și cunoscându-și el însuși ale sale fărădelegi, că pentr-acélea-l mustrează Ioan, i să întunecă inima de mânie și diavolul să încolăci împrejurul inimii lui, cum să înfășură volbura de viță, și umplu voia satanii, părintelui său.

Și făcu atuncea Irod trei păcate deodată, pentru mâniia sa: că întâi călcă légea, a doao, făcu curvie, a treia, tăe capul sfântului Ioan. O, Iroade, cum umpluși păharul tău de sângele dreptului acestuia! O, întunecate și spurcate, cum ai cruntat masa ta cu sângele luminatului acestuia! O, călcătorule de lége și rușinate, cum puseși capul slăvitului acestuia în tipsia din care mâncai tu bucate! O, nebune Iroade, că atuncea încă te veseleai și n-aveai atâta minte să cunoști și să pricepi că acéia o ai făcut spre periciunea ta! Că nu te-ai veselit, nici ai împlut voia ta, ci pre satana ai veselit și voia lui ai umplut și tu, de a ta bună voe te-ai pierdut și cu semețiia și cu îndrăzneala ta țe-ai dat trupul și sufletul în mâinile satanei, pentru mâniia și pizma ta ce ai avut. Cu adevărat acéstea toate pentru mâniia și pentru netémerea ta ai făcut!

Vezi, fătul mieu și dumneavoastră, fraților, cât iaste de rea mâniia și nechibzuiala și cât să bucură vrăjmașul nostru, diavolul, de pizméle céle îndelungate! Drept acéia, fraților, să fugim de îndelungarea mâniei, cum au fugit Lot de Sodoma și de Gomora, și să alergăm cătră dragostea și cătră dulceața cea dumneziiască și să împărțim săracilor de-a pururea dreptate, cum au zis prorocul: „Împărțit-au și au dat săracilor, dreptatea lui va petréce în vécii vécilor”. Bine și cu înțelepciune au dat noao Dumnezeu, că pentru greșalele noastre ce am greșit el n-au pornit mâniia sa pre noi, ci ne-au dat pocăință și hrana pământului. Deci și noi, deaca de vréme ce am greșit, noi să ne pocăim și cum au împărțit și au dat noao Dumnezeu hrana pământului, așa să împărțim și noi dintr-însa săracilor milostenie și cuvinte dulci și blânde. Că de vom da noi săracilor din hrana noastră, iar Dumnezeu va da noao hrana raiului; iar deaca vom face noi milă îngăduitorilor lui Dumnezeu, noi încă vom fi miluiți înaintea Domnului Dumnezeu. Iar de vom îmblânzi zidirea lui Dumnezeu, Dumnezeu va îmblânzi pre noi la judecata cea înfricoșată, și de vom măsura noi săracilor cu măsura cea dreaptă, așa va măsura Dumnezeu și noao, la o doao veniré a lui, cu măsura dreptății. Că singur Domnul nostru Iisus Hristos mărturiséște și zice: „Ori cu ce judecată veți judeca, cu acéia vă veți judeca, și cu ce măsuri veți măsura, cu acéia vă să va măsura”. Cu ce măsură vom măsura noi dreptatea săracilor, cu acéia să va măsura și dreptatea noastră.

Dreptu acéia, fraților, și noi să ne curățim mințile de toate lucrurile céle réle si de cugetele céle hicléne, care nu le iubéște Dumnezeu, și să venim în viața noastră și să ne trezim mintea din somnul păcatelor, ca dintr-o beție, și să cugetăm totdeauna de ziua judecății cei drepte, zioa întunérecului și a viforului, zioa trânbitelor și a gâlcevilor, zioa grijii și a fricii a tuturor oamenilor. Că zice că vor mérge păcătoșii ca niște orbi și cu voia lui Dumnezeu va arde tot pământul cu foc și va fi atunce obârșie tuturor celor ce lăcuescu pre dânsul. Acéstea auzindule, fătul mieu, te cutremură și te spăimântează, căci mai nainte n-ai grijit de dânsele, ci de acum încai să începi, cu lacrămi și cu suspini să strigi cătră Dumnezeu și să zici: „Vai de mine, ticălosul și ocaianicul, vai de mine! Cine-mi va da limbă să grăescu cu Dumnezeu și cuvinte care să cuvin, ca să plângu și să tânguescu nehărniciia mea! Cine va da capului mieu apă și ochilor miei izvor de lacrămi, să șăzu și să încep a plânge păcatele méle tot pre rând, că suntu făr’ de număr și făr’ de măsură! Și ce om voi afla să-mi ajute și să să tânguiască cu mine dinpreună, și să plângă cu toată inima, cum plângu eu? Nici într-un strein nu voi afla, nici într-un vecin. Ci încai voi, munților și dealurilor, luați glas de plângere și de jale și lăcrămați pentru mine, păcătosul și ticălosul, și sloboziți lacrămi de milă și suspini de mine.

Că eu suntu mai păcătos decât toți oamenii! Plângeți și voi, copacii luncilor și chedrii Livanului, plângeți pentru mine, nebunul și nechibzuitul! Plângeți și voi, florile câmpiilor céle frumoase și cu bună miroseală, care v-au împodobit și v-au înfrumșițat făcătoriul tuturor, Dumnezeu! Plângeți tânguialei și ocăinecii méle! Plângeți, o, vai de mine, cum mă potrivii eu lui Adam, omului celui ce fu zidit dintâi”. Pentr-acéia acum mi să cade să-mi aduc aminte de plânsul lui și cu mare amar să zic: „O, mare nevoe și mare jale! Cum odată eram slăvit și cinstit, iar acum eu sunt făr’ de nici o cinste! Cel ce eram odată împărat, acum sunt gârbov și de nimic!

Odată eram înfricoșat tuturor, iar acum nu mă bagă nimeni în seamă! Cel ce eram odată tuturor drag și cunoscut, acum sunt de toți gonit și nimeni nu mă cunoaște, și nu numai vrăjmașii miei, ci și de ai miei priiateni și de alți oameni, de toți suntu batjocorit și de râs. Și în clătirile capetelor și în pildele cuvintelor și în toate zilele iaste ocara înaintea mea, și rușinea féții méle m-au acoperit, și pre dreptate fuiu de împutăciune vecinilor miei, și de frică celor ce m-au știut. Și cei ce m-au văzut au fugit de la mine afară și cei ce m-au urât au înălțat capetele și s-au veselit și s-au bucurat pentru sărăciia mea, unii ca acéstea puindu-și mâinele pre mine cu smerenie, mi-au făcut foarte rău. Iar viața mea s-au apropiiat de iad și mă socotii cu cei ce să pogoară în groapă. Și mă întimpină frica de care mă temeam, și frica cea de noapte mă cuprinse și traiul vieții méle să întoarse întru suspini, iar eu strigai cătră Dumnezeu și nu mă auzi, chemai ajutor de la cel de sus și nu-mi veni. Că fărdelegile méle fură înaintea lui Dumnezeu și stătură împotriva mea ca un peréte de aramă, și ticăloșiia mea mă dăspărți de mila lui Dumnezeu, și împuțiciunea nedreptăților și ale păcatelor méle au întorsu mila lui Dumnezeu dăspre mine să nu mă cercetéze, nici să pogoare spre nevrédniciia mea darul duhului sfânt. Și mie îmi secară vederile ochilor de a să mai nădăjdui zioa și noaptea spre Dumnezeu”.

Strigai ca un fecior carele nu ascultă de învățătura părinților săi și nu iaste cine să mă auză: „Până când, Doamne, mă vei uita până în sfârșit? Până când, Doamne, nu vei cerceta ocăiniciia mea? Până cându, Doamne, vei întoarce fața ta cea bună dăspre mine, streinul și săracul? Caută, Doamne, Dumnezeul mieu, spre mine! Caută pentru mila ta cea bună și mare și nu băga în seamă pre mine păcătosul; ci caută spre mine, neharnicul și nevrédnicul tău rob, și auzi pre mine, smeritul și streinul, care n-am într-altu loc nădéjde de a mă spăsi, fără numai cătră îndurarea ta cea mare și bună. Tu, Doamne, ești știutor de inimi și ispitești denlăuntrurile ficaților. Că nu iaste altcineva care să mă poată mângâia într-acéste nevoi ce mi să-ntâmplară, făr’ numai tu însuți, Doamne, care ești mult milostiv. Că mă părăsiră și tată-mieu și mumă-mea și frații și rudeniile și priiatenii, toți mă lăsară singur într-acéste nevoi și întristăciuni, făr’ de mângâiare.

Drept acéia, Doamne, cazu cătră mila ta, care o ai spre oameni, și te rog să mă miluești pre mine ticălosul. Și-ți ado aminte, Doamne, de îndurările tale și-ți potoléște mâniia, stăpâne, și-ți leapădă urgiia ta de asupra mea, păcătosul și smeritul, și nu aduce aminte fărdelegile noastre céle dintâi, ci să treacă înaintea mea îndurările tale, Doamne, ca să nu-mi împute vrăjmașii miei, zicând: „Unde iaste Dumnezeul tău?” Ci cu ajiutorul tău să să întoarcă de la mine aceastea”. Și altele ca acéstea cu lacrămi și cu suspini să zici cătră Dumnezeu, o iubitul mieu fiiu!

Deacii el, deaca va vedea că-l rogi cu toată inima și cu tot sufletul, că iaste mult îndurătoriu, ci te va milui. Și încă iar să te mai întorci și să zici: „Vai de mine, păcătosul și lenevosul, vai de mine! Încătro voiu lua atunci, când voi vedea pre toți drepții stând de-a dreapta lui Hristos, stăpânului mieu, iar numai eu voi fi osândit singur, întru întunérecul cel osebit și focului celui nestinsu, carele s-au gătit diavolului și îngerilor lui”. Vai de noi, fătul mieu, vai de noi, dar atunci ce vom mai face, când te vei întoarce și vei vedea pre toți sfinții și pre toți drepții în ceriu și în slavă mare, iar tu vei fi dus singur, fătul mieu, făr’ de milă, întru munca cea de veac. Atunci tu numai te vei lovi cu palméle preste obrazu și plângându vei zice: „Spăséște-te, preacurată și pururea fecioară Maria, care ai născut pre Domnul Hristos, sprijinitoarea și ajutătoarea cea grabnică a tuturor creștinilor! Spăséște-te și tu, cinstită și de viață făcătoare cruce, dupre care au izvorât viața a toată lumea! Spăsiți-vă și voi, toate puterile și cetele cerești, îngerii și mai marii îngerilor! Spăsește-te și tu, cinstite proroace și botezătoriul Domnului, Ioane Predtece!

Spăsiți-vă, apostolilor, prorocilor, mucenicilor și alți sfinți părinți purtători de Dumnezeu! Spăséște-te și tu, frumosule raiu, din carele eu însuți, vai de mine, fuiu încuiat denafară și pentru faptele méle, pre drept judecat, fuiu dat gheenii focului! Că judecata lui Dumnezeu iaste dreaptă și ce mi-am gătit, acéia mi-am și luat”. Ca acéstea vei zice multe atunce și nici de un folos nu vor fi. Ci te întoarce mai nainte, până nu soséște ceasul acela, o fătul mieu, cătră Dumnezeu și zi: „Doamne, Dumnezeul mieu și păstoriul cel bun, întoarce-mă cătră pocăință pre mine pierdutul mai nainte, până ce nu mă ajunge ceasul acesta, și nu mă lăsa să pieiu până în sfârșit. Ce-mi dă vréme de pocăință și mă miluiaște după mila ta cea mare. Că tu ești unul îndurător și mult milostiv, și ție trimitem în sus slavă, cu făr’ de începutulu-ți tată și cu bunul și făcătoriul de viiață a lui duh, acum și totdeauna, neîncetat, în véci, amin”.

Scripture echoes

  1. ↩Job.19.13-Job.19.19 — My brothers have kept far from me, and my acquaintances have become strangers to me. Job.19.14 — My close relatives have withdrawn from me, and those who knew me well have forgotten me. Job.19.15 — The men of my household and my maidservants count me as a stranger; I have become foreign in their eyes. Job.19.16 — I called to my servant, but he did not answer; I pleaded with him with my mouth. Job.19.17 — My breath is offensive to my wife, and I am loathsome to the children of my own womb. Job.19.18 — Even little children despise me; I rise up, and they speak against me. Job.19.19 — All my intimate companions abhor me, and those I loved have turned against me.
  2. ↩Job.30.9-Job.30.13 — And now I have become their song, and I am a byword among them. Job.30.10 — They abhor me, they keep far from me, and from my face they do not withhold their spit. Job.30.11 — For God has loosed my cord and humbled me, and they have cast off the bridle before me. Job.30.12 — On my right the brood rises; they push my feet, and they cast upon me their paths of ruin. Job.30.13 — They tear apart my path to my ruin; they profit from it, and there is no one to help them.
  3. ↩Job.3.25 — For the thing I feared has come upon me, and what I dreaded has overtaken me.
  4. ↩Job.30.20 — I cry out to you, but you do not answer me; I stand before you, yet you only stare at me.
  5. ↩Job.30.31 — So my harp is turned to mourning, and my flute to the voice of those who weep.
  6. ↩Isa.59.2 — But your iniquities have made a separation between you and your God, and your sins have hidden his face from you, so that he does not hear.
  7. ↩Lam.2.11 — My eyes are spent with tears, my stomach churns, my bile is poured out on the ground—over the ruin of my people's daughter—as infants and nursing babes faint in the streets of the city.

Notes

  1. 1 ↩"izbândă" here means the favorable outcome of a case — vindication, or being proved right — rather than military victory; "ușurare" is the relief of a burden lifted.
  2. 2 ↩"periciunea" is read as "pieirea/pierzania" — perdition, everlasting ruin — the sense demanded by the contrast with the unfading light in the previous sentence.
  3. 3 ↩"fățărnicie" spans hypocrisy and respect of persons; in a judicial setting "without partiality" (showing no favor to faces) is the operative sense, and it matches the biblical prohibition against respecting persons in judgment.
  4. 4 ↩The prayer that begins here is direct address to God, so uncontracted, weighted diction is used through s7.
  5. 5 ↩The source has divan, the ruler's council sitting as a court of law; rendered "council" to keep the judicial setting clear to a modern reader.
  6. 6 ↩The source verb (a se îndeletnici de) normally means "to occupy oneself with," which cannot be the sense here; the following clause condemns anger and sloth, so the intended sense must be to be rid of or free from them.
  7. 7 ↩"miluești cu judecata" — literally "show mercy with the judgment." The sense is partiality in the other direction: bending the verdict out of pity for the poor litigant. Rendered as "hand out mercy in place of judgment" to keep the parallel with favoring the rich.
  8. 8 ↩"te trezéște și te dășteaptă ca din vis" doubles two near-synonyms for waking. Rendered as "come to yourself, wake up as if out of a dream" to keep both without redundancy in English.
  9. 9 ↩The closing "nici veți avea acum" is elliptical: literally "nor will you have (him) now." Translated as "because he's no longer there," i.e. the wronged man is gone and the chance to make amends is lost.
  10. 10 ↩Old Romanian "soție" here carries its older sense of "companion, associate" (from soț = fellow, partner), not "wife"; rendered "companion" throughout this section, including the contrast with Herod in s4.
  11. 11 ↩"să nu întoarceți dreptatea săracului" literally "do not turn away the poor man's justice"; the clause is governed by the same prohibition chain, so it is rendered as a further item in the list of things not to do.
  12. 12 ↩The Romanian says literally "your sister-in-law" (cumnată-ta) in John's rebuke; "your brother's wife" is used to keep the relationship transparent to a modern reader and to match the Gospel wording the passage is quoting.
  13. 13 ↩"părintelui său" ("his father") applied to Satan makes the Johannine identification explicit: Herod's obedience to Satan marks him as Satan's child rather than God's anointed — the direct counter to the "companion of Peter" alternative in s1 and s4.
  14. 14 ↩The Romanian pivots on 'nu... ci' (not... but rather); the English keeps that contrast explicit, since the whole force of the passage is that Herod's satisfaction was really Satan's.
  15. 15 ↩'de a ta bună voe' is the idiom 'of your own free will'; here it carries bitter irony — the ruin was self-chosen, not imposed.
  16. 16 ↩'netémerea ta' is literally 'your not-fearing'; in this moral vocabulary the unnamed object is God, so it is rendered 'you had no fear of God' rather than the flatter 'your fearlessness'.
  17. 17 ↩"pizméle céle îndelungate" is literally "long-drawn-out spites": settled grudges kept alive over time, not a momentary flash of temper. Rendered "grudges that are nursed for a long time" to keep that durative force, which the next sentence picks up again ("îndelungarea mâniei").
  18. 18 ↩"dreptate" carries both senses at once here — "justice" (fair dealing owed to the poor) and "righteousness" (the virtue credited to the giver). The main clause takes "justice", the quotation takes "righteousness", following the psalm's sense; the Romanian repeats a single word.
  19. 19 ↩The quotation is Psalm 112:9 (Vulgate 111:9). Wording is provisional and awaits Moses resolution.
  20. 20 ↩"milostenie" is almsgiving as an act of mercy; "cuvinte dulci" is literally "sweet words" — rendered "kind words" to avoid a cloying English idiom while keeping the pairing of material gift and gentle speech.
  21. 21 ↩"îngăduitorilor lui Dumnezeu" is uncertain. "Îngăduitor" can mean "one who waits/endures" or "one who is forbearing", and in this devotional register the phrase most plausibly designates God's patient servants — those who endure need while waiting on him — parallel to "the poor" in the first half. Rendered accordingly; an alternative reading is "those who are forbearing toward God".
  22. 22 ↩"a îmblânzi" is literally "to make gentle, to tame"; applied to "zidirea lui Dumnezeu" (God's creation, i.e. his creatures — here his people) it means treating them mildly rather than harshly. The verb is deliberately repeated of God in the apodosis, so the same English verb is kept on both sides.
  23. 23 ↩Matthew 7:2 (cf. Mark 4:24, Luke 6:38). Quotation wording is provisional and awaits Moses resolution; the familiar cadence has been kept.
  24. 24 ↩"să venim în viața noastră" is idiomatic — literally "let us come into our life," i.e. come to ourselves and return to a true way of living.
  25. 25 ↩"obârșie" usually means origin, but in this older usage it carries the sense of end/finish, matching the prophetic "speedy riddance" of all the land's inhabitants.
  26. 26 ↩"nehărniciia" names unworthiness and uselessness together — the failure to be good for anything before God.
  27. 27 ↩Two near-synonyms for adorning; rendered 'clothed and made beautiful' to keep the doubling without redundancy in English.
  28. 28 ↩From the Slavonic okajannyj, 'accursed, wretched' — the same word rendered 'wretch' in the preceding section's 'ticălosul și ocaianicul'.
  29. 29 ↩'I made myself like Adam' — the speaker likens his fall to the first man's, not merely his origin. The closing quotation mark ends the lament begun in the previous section.
  30. 30 ↩"de împutăciune" carries the sense of reproach/abuse hurled at someone; rendered "an insult" rather than the more literal "a reviling" to keep the noun natural in English.
  31. 31 ↩"sărăciia mea" is literally "my poverty"; here it names the speaker's whole destitute downfall, so "my ruin" carries the sense better than "my poverty".
  32. 32 ↩"puindu-și mâinele pre mine cu smerenie" is hard: the gesture of laying hands with feigned meekness is read as false humility masking violence. Translated as the most plausible sense; an alternative reading is that they humbled/abased him by laying hands on him.
  33. 33 ↩"împuțiciunea" is literally the stink or rot of a thing; the concrete image of stench is kept because it carries the moral revulsion the sentence depends on.
  34. 34 ↩"darul duhului sfânt" is rendered "the gift of the Holy Spirit"; dar here means the freely given grace of the Spirit rather than a material present.
  35. 35 ↩"secară vederile ochilor" is literally "the sight of my eyes dried up"; rendered as eyes failing, the standard biblical idiom for eyes worn out with waiting.
  36. 36 ↩"cerceta" here carries the biblical sense of God's visitation — to look on, attend to, come to someone's aid — rather than mere investigation; "ocăiniciia" is wretchedness/misery.
  37. 37 ↩"neharnic" in this older Romanian means good-for-nothing/worthless rather than the modern "lazy"; "a mă spăsi" is the older term for being saved.
  38. 38 ↩"denlăuntrurile ficaților" renders the biblical idiom of the reins or inward parts — the hidden seat of desire that God alone examines.
  39. 39 ↩"ticălosul" in this period means "wretched, miserable, pitiable" rather than the modern Romanian "villainous"; rendered here as "wretch that I am" to keep the penitential self-abasement of the prayer.
  40. 40 ↩Two psalm-shaped spans here — "do not call to mind our old transgressions" and "Where is your God?" — read as quotation or close echo; final resolution belongs to the Moses stage.
  41. 41 ↩The source chains 'deaca' (conditional/temporal 'if/when'), a causal 'că' ('because he is very compassionate'), and a resumptive 'ci' introducing the apodosis. English reorders these so the causal clause reads as the ground of the mercy rather than as a second condition.
  42. 42 ↩'Încătro voiu lua' is literally 'which way will I take'; the idiom asks where the speaker could possibly go or turn. 'Întunerecul cel osebit' is the Slavonic-Greek 'outer darkness' (the darkness set apart), not merely 'a certain darkness'.
  43. 43 ↩'Munca cea de veac' uses 'muncă' in its older sense of torment or torture rather than modern 'work'; 'de veac' means everlasting.
  44. 44 ↩'Spăsește-te' renders the Slavonic valediction спасися — literally 'be saved', but used as a formula of leave-taking. In this lament the damned soul is saying goodbye to what it has lost, so 'Farewell' carries the sense; a literal 'be saved' would obscure the grief. The same rendering is used through s8 and into the next section.
  45. 45 ↩'Predtece' is the Slavonic Предтеча, 'Forerunner', the standard Eastern title for John the Baptist; kept as a title rather than translated away.
  46. 46 ↩"Spăsiți-vă" is literally "be saved" — an archaic Slavonic-derived greeting/parting formula, here a lament's farewell to the saints the speaker will never join. Rendered "Farewell" to keep the leave-taking force.
  47. 47 ↩"purtători de Dumnezeu" renders the Greek theophoros, "God-bearing," a standard Orthodox epithet for the holy fathers.
  48. 48 ↩"vai de mine" is an interjection of lament ("woe is me"); rendered here as an in-line cry so the sentence keeps its spoken grief without archaism.
  49. 49 ↩"păstoriul cel bun" — the Good Shepherd; the definite construction points to the title from John 10, so it is kept as a title rather than flattened to "a good shepherd."
  50. 50 ↩The closing doxology follows the standard Byzantine liturgical formula; "făr' de începutulu-ți tată" is the theological epithet "your Father who is without beginning" (anarchos), and it is kept rather than simplified.

Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios companion

Rule yourself daily, not just on retreat

Chosen Portion turns the mirror into a daily practice — a short reading and examining question each morning before you lead anyone.

Chosen Portion makes the mirror daily: the ruler-formation questions this collection preserves become a two-minute morning examination in the app.

  • A daily formation reading drawn from centuries of counsel to those in authority
  • One pointed examination question a day — two minutes, before the meetings start
  • Track your practice over weeks and watch the examined life become a habit
Chosen Portion — Daily Prayer (free iOS app) →