← Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios/Book 1 · Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

Chapter 21NeagoeInvataturi.1.21

PILDĂ A ACELUIAȘI VARLAAM. PENTRU PRIVEGHETOARE

The Nightingale's Three Counsels

A nightingale, caught by a fowler, offers three wise counsels in exchange for its freedom: do not grasp what you cannot hold, do not regret the past, and do not believe lies.

For he says that those who pin their hopes on lies and believe empty words on the spot, without first looking into them carefully to see whether those things are true or not; and those who lift their thoughts and minds toward what they can never reach; and those who keep regretting what is already past, whether bad or good — people like that are like a man who made a snare and set it in some weeds to catch a few small birds.¹ And once he'd set it, he caught a nightingale, a clever bird, and intended to kill it. But that clever little bird was given a human voice, so it spoke and said this to the fowler: “Man, if you kill me, what good will I be to you?² Look how tiny I am—you know perfectly well you won't fill your belly with my flesh. But if you let me out of the snare, I'll give you three teachings, and if you keep them they'll do you real good every day of your life.” The man was astonished by these words and said that if she taught him something new, he would let her go. So the nightingale turned to him and said: “Man, never reach for what you can't grasp; never regret what's already past; and never believe lies. Keep these three teachings, and they'll do you great good.” The man was amazed by her words, so wise and well-phrased, and he freed her from the snare, letting her go. But the nightingale, wanting to see whether the man had actually gained anything from her lessons or not, began to fly up high and to say: "Oh, how badly off a man is when he has no counsel and no judgment!"³ "Oh, man, what a fortune you've lost today — inside me there's a pearl bigger than a griffin's egg!"⁴ And when the hunter heard that, he was heartbroken and sorry that he'd let the nightingale go, and he started trying all over again to catch her. He said to her, "Come into my house, and I'll feed you well, then I'll let you go again." But the nightingale told him, "Now I know you for what you are—you have no sense at all, no judgment whatsoever, and you're a fool." "Look: everything I told you and taught you, with love and real effort, you listened to—and yet you gained nothing useful from any of it." "I did tell you, remember: don't regret things that are already past. And now, just because I got away from your hands, you're sorry and you're eating your heart out over something that's already past."⁵ And I told you this too: don't reach for something you can’t attain—and don't you see that I fly through the open air? And I said to you: never believe lies—yet look, you believed there was a pearl inside me bigger than my own body, and you never stopped to see that even I, all of me together, am not as big as a griffin's egg!⁶ So how could a pearl that big ever have fit inside me? ?⁷

The Folly of Greed and Doubt

The fowler's foolishness in chasing a non-existent pearl highlights the dangers of anger, credulity, and overreaching ambition, urging counsel, judgment, and prayer.

So, it isn't right for anyone to fly into a rage and cause harm on the spot—least of all for an emperor, a ruling lord, or those in power.⁸ Scripture says, "The hour of his anger is his downfall."⁹ And don't be quick to believe lies as if they were true, until the words and deeds have been confirmed by trustworthy evidence. But if you try to reach higher than the place God gave you—God, who rules over the living and the dead—you'll truly regret it, and that regret won't do you any good.¹⁰ So do everything with counsel, careful judgment, and prayer to God—and then you won't look back on what you've done with regret.

The Path to Purity After Baptism

Joasaph questions how to maintain purity after baptism, and Barlaam explains that worldly entanglement hinders this, citing scripture and the example of ascetics who renounced the world.

Joasaph asked Barlaam, "But how is anyone supposed to keep himself clean of every sin after baptism, when—as you say—there's repentance available after people go wrong?¹¹ Because it seems to me that many never do straighten out, but stay caught in one worry and grief and lament after another. What I want is to find the way that would let me keep God's commandments and never pull away from them. So that once the evil I've already done is forgiven me, I won't go on angering my holy and gracious God all over again."¹² Barlaam answered, "Honored king, you speak well, and your words are a joy to me! But it's a hard thing to sit next to a fire and not get scorched, and just as surely it isn't easy to be tangled up in the business and cares of this world, living in wealth and feasting, and still walk in God's commandments and keep yourself clean of all that.¹³ For God has said: "No one can serve two masters; either he will love the one and hate the other, or he will listen to the one and start paying the other no attention. For no one can serve both God and Mammon." John writes the same thing — the beloved disciple, the evangelist and theologian — and he says: "Do not love the world, or the things that are in the world, because whoever loves the world does not have the Father's love in him." For everything that is in the world is craving of the flesh and pleasure for the eyes. This pride in life doesn't come from the Father; it comes from this world.¹⁴ And this world will pass away, and its craving with it; but whoever does God's will, that person will live forever." When our God-bearing fathers, those holy men, heard this — and understood that "it is through many hardships and sorrows that we must enter the kingdom of heaven" — they gave themselves to guarding, after baptism, the garment he had cleansed for them, keeping it incorruptible, clean, and unspoiled.¹⁵

The Martyr's Second Baptism

The text explains that the martyrs' suffering and death for Christ is a 'baptism of blood,' a glorious second baptism that purifies them and earns them heavenly reward.

That's why some of them were counted worthy to be baptized a second time as well. But how could they be baptized a second time? They were baptized in their own blood, during the torture, when their tormentors were putting them on the rack.¹⁶ For this too was called baptism, and it's a baptism of the highest honor and glory. After that, this second baptism can no longer be defiled by evil and sinful thoughts—it's the very baptism God took upon himself for our sake, gave us its pattern, and named baptism.¹⁷ So from that time on, his own apostles and disciples were the first to be made like him and bear his image, and after them the whole company of holy martyrs, who gave themselves over to torture in the days of those emperors who were torturers and servants of idols—they were tortured, they poured out their blood for the name of Christ, and they endured every kind of torment for his sake. They were thrown to lions and other savage beasts, flung into the fire, and cut down by the sword. And still they kept making the good confession, and they kept the faith. And so they received their just reward: they gained the honor that was rightfully theirs, and now they live among the angels. Their goodness shone so brightly that "their fame went out into all the world, and their words to the ends of the earth," bringing light and setting things right; and every church was filled with their holiness.¹⁸ They completely drive off demons, and to those sick with incurable diseases, they offer remedy and healing the moment such people touch them.¹⁹ And there's a long and full story to be told about them, for anyone who wants to recount their honorable deeds. For those wicked emperors and savage torturers of that era met a bad end, and the persecution aimed at the saints died down. Then other, believing emperors rose up throughout the world, and once they understood all this, they modeled themselves on the martyrs and on the love of God, and their souls were wounded with the very will and longing those martyrs had.²⁰ And they paid close attention and weighed it all carefully, exactly as they should, so that they might present their souls to God pure and undefiled, and their bodies with them. They threw off every passion and every defiled thought of body and soul, and made them clean.

The Ascetic's Life of Renunciation

The chapter details the rigorous ascetic practices of monks who renounced worldly comforts, living in the wilderness with fasting, prayer, and humility to attain heavenly glory.

And this could never have come about in any other way; it happened only because they paid close attention and kept in view the careful weighing of the commandments, of the faith, and of good works. For there's no benefit at all in going about in the middle of worldly cares; that's why they chose a different life, a way of living set apart and changed, and they left everything behind, just as God said: parents, children, relatives, friends, wealth, and food. And hating everything the world holds, they made their home in the wilderness like wild animals, living among the mountains, the forests, the caves, and the hollows of the earth, in great distress and want. They pulled away from every earthly beauty and pleasure, and took as their only share some wretched, thin, coarse coverings and a little bread.²¹ And in doing this they had two things in mind. The first was that they should never be caught out by the enemy's cunning or by the stirrings of his promptings, and that the longing and the thoughts they held — the ones they had planted with all their zeal in their hearts, reaching toward what is heavenly and divine — should take deep root.²² The second was to wear down and put to death the body's cravings by harsh suffering and hardship, so that they wouldn't fall short of the glory of those who were crowned for the shedding of their blood; instead, as far as they were able, they shaped themselves to the sufferings of Christ, and they will share in the kingdom that has no end. In just this way, ordering their whole life and manner of living, they lived out their days in stillness and free of turmoil. Some of them lived without even a hut, enduring the blistering heat, the frost of winter, the cold of the rains, and the freezing blast of the winds; and other hardships and burdens they accepted of their own free will. Some lived alone in a hut, doing good works and avoiding all comfort and bodily rest. They ate only a little dry bread, or uncooked greens, wild herbs, and buds from trees, living a life of hardship.²³ Giving up good and pleasant food wasn't enough; they pushed further toward endurance and fasting, tasting only the smallest amount of dry bread, uncooked greens, wild herbs, and tree buds—just enough to stay alive. Some fasted the whole week and only on Sunday tasted a little of these things; others ate twice a week; others from midday to midday, or from evening to evening; and by their praying and their prayers they shaped their lives after the way of the angels. They abandoned envy, trading, and profiteering, leaving them behind. Empty, deceiving, senseless thoughts never took hold of them. When they did more good than others, they didn't think it was their own hard work; they believed it was done by God's power. They directed their entire will toward wise humility, and no matter how hard they worked, they never felt they had done anything perfectly. Instead, they considered themselves ever more deeply in debt. As the Lord Christ said: "When you've done everything you were commanded, say, 'We are useless, unworthy servants; haven't we only done what we were obliged to do?'²⁴ "²⁵ And in just this way each of them tried to be humbler than the next, while pride and empty self-importance and all the other things people crave were nowhere to be found in them. That's exactly why they lived out in the wilderness: they didn't want to put their righteousness on display for people and collect their pay from them.²⁶ For they knew perfectly well that every deed and every work done out of pride earns no reward, because such things are done for praise from people, not for praise from God. So anyone who takes on works and hard labor just to be praised by people is doubling his own trouble: he wears his body out and gets no reward for it. But those who longed to be honored by the praise of the One on high went straight toward his glory and paid no attention at all to the glory of people or of this world.²⁷ Some of them fled and withdrew far from people, and in that solitude they labored and pressed on with good striving, and spent their whole life in good works. And after that they drew near to God. Others lived closer to one another, and only on Sundays and feast days would they come to church and gather to receive the divine Mysteries — the bloodless sacrifice of the precious Body and Blood of our Lord Jesus Christ, which is for the forgiveness of the sins of the faithful, and is given to them for the illumination and sanctification of their souls and their bodies.²⁸ And they questioned one another about the teachings of the divine words and about the other lessons that were fitting. But they brought the hidden, covered-up temptations and provocations into the open, so that no one who didn't yet know the torments and temptations of that warfare would be caught by them.²⁹ Then each of them would go back to his own dwelling and hut, and with their virtues they would store up in the vessels of their hearts that honey which deserves every honor and sweetness, and it bore fruit so sweet that it was fit to be set on the table of heaven.³⁰ Others, though, live in community: many of them gather together and raise up one man to be their superior and guide, and under his command they all bow and submit, and they cut down their whole will with the knife of obedience, and they're spoken of as though they were slaves who had been bought.³¹ From then on they no longer live or exist for themselves, but for Christ, for love of whom they made themselves lesser of their own free will and submitted.^✦^✦ And it's right to say that from then on they no longer live or exist for themselves; rather, Christ lives and dwells within them, and they follow him, having let go of themselves and given up everything else.^✦^✦ And so, living this way, they already dwell like the angels and sing hymns and songs to God. With one soul they bear witness to obedience and to suffering, and in them the word of the Lord was fulfilled, who said: "Where two or three are gathered in my name, there I am in the midst of them."^✦^✦³² This saying isn't meant to set a limit, as if it applied only to that number — two or three gathered together; rather, this "two or three" holds good no matter how many there are.³³ So whether few gather or many, in his holy name, and serve him with love and with warmth of heart, we believe with complete certainty that he is there among his servants. In ways like these, and with a life and a discipline like this, people made of earth and dust longed and strove for the life of heaven, living in fasting and in prayers and in hot tears, in humble weeping, in exile from home and in thoughts of death, in gentleness and in freedom from anger, in silence and in want and in poverty, in purity and in a sound mind, in wisdom that bows low, and in stillness.³⁴³⁵ In perfect love toward God and toward their neighbors they spent this life with the habits and the ordered ways of angels.³⁶ That's why God confirmed them with signs and with wonders and with many kinds of powers, and made the report of their astonishing lives and ways heard throughout the whole world.

The Deceitfulness of the World

The world is depicted as a cruel, deceitful mistress offering fleeting pleasures that lead to ultimate ruin, illustrated by the parable of the man fleeing a unicorn into a pit.

But this world is truly wicked and deceitful, spiteful and full of hate. However much it gives to its friends, it turns right around in anger and fury and takes it all back, and it sends them off stripped of every good thing, dressed in shame and loaded down with every burden, into everlasting misery; and those it lifts up it just as quickly forces back under its feet and humbles with the last extreme of poverty, until they become a delight to all their enemies.³⁷ That's exactly what its gifts are like. And such are its mercies: it's an enemy to its own friends and a source of harm to everyone who does what it wants; in anger it throws down all who lean on it, and it fails everyone who puts their hope in it. It takes counsel with fools and makes lying promises, just to pull them to itself. And then, once its followers come close to it, they find it senseless and false, and it never fulfills the promises it made.³⁸ Today it greases their throats with the richness of sweet food, and tomorrow it sets them out to be eaten by their enemies. Today it makes one of them an emperor, and tomorrow it hands him over into bitter slavery. Today he's filled up with every good thing, beyond counting and beyond measure; but tomorrow she drives him out to beg in the streets, from door to door. Today she sets the crown of glory on his head; but tomorrow she lays him out with his head down in the dirt. Today she decks his neck with chains of pure gold and precious stones; but by morning she humbles him and binds him with irons.³⁹ For a little while she makes him rich in every good thing; and then, soon enough, she hates him and turns her spite against him. Today she makes him glad; but tomorrow she pays him back with weeping and groaning. This is the end she gives those who love her; this is what she always wants, and this is the kind of friendship she offers. She has no concern for those who are already gone, and no mercy for those still left. She deceived those others by trickery, and now she works just as hard to hunt down these with her cunning.⁴⁰ And she labors at it so that no one escapes her treacherous snares. So, those who turn their thoughts to this world and spend their lives and their fortunes according to the will of this cruel, faithless mistress—who, in their foolishness, have turned away from the good God who loves humanity and have plunged with great delight into worldly affairs, taking no thought for what's to come and never remembering it, but spending it all on the body's desires and cravings, while abandoning their wretched, miserable soul, so that it wastes away with hunger and endures a myriad of hardships and evils—these people are like a man running from a unicorn. He can't bear its terrible, terrifying roar and runs hard, fearing it will catch and devour him.⁴¹⁴² As he ran like that, he fell into a deep pit. When he fell in, he found a tree and grabbed hold of it, climbing up. He braced his feet on some branches, thinking he was now safe and without a care in the world. But once he'd climbed up, he looked down at the root of the tree and saw two mice: one white, the other black. They were gnawing at the tree without stopping, and they'd gnawed through so much of it that it was about to fall. Then he looked down into the bottom of the pit and saw a huge, horrifying serpent breathing flame—fire poured from its mouth—coming at him with jaws gaping and teeth bared, intending to swallow him whole. Then he looked again toward the side where his feet were planted and saw four asp heads poking out of the bank of earth there. He looked up once more and saw honey dripping, one drop at a time, from a branch of that tree.

Interpreting the World's Deception

The man in the pit, distracted by a drop of honey, forgets his peril, symbolizing how worldly sweetness blinds people to their spiritual danger.

And when he saw that little bit of honey, he forgot to keep in mind any longer all the evils that had closed in around him — for outside that pit the unicorn stood ready to devour him, while down at the bottom of the pit that dreadful serpent was baring its teeth to swallow him, and the tree he had climbed was on the very point of falling, and he had set his feet on branches that were dry and rotten.⁴³ He forgot all these evils and dangers and set off toward the branch where the little bit of honey was dripping.

The Allegory of the Unicorn and the Pit

The unicorn represents death, the pit the world, the tree life, the mice time, the serpent hell, and the honey the world's fleeting sweetness, all leading to ruin.

The interpretation. This is a picture of people caught in the world's deception, and I'll explain it: the unicorn represents death, which hunts down all of Adam's descendants. That great pit is this world, full of death's snares. And that tree, which those two mice gnaw at relentlessly, the tree the man is holding onto—that's every person's life, getting shorter day by day and drawing closer to its end. Those four asp heads represent the four elements making up the human body; if someone misuses them, the body's entire composition falls apart. The fire from the serpent's breath signifies the horrifying, merciless jaws of hell, waiting to swallow those who love this world's beauty and honor more than the good things of the age to come. And that drop of honey represents the world's sweetness, by which it lures and deceives its own friends, keeping them from caring about the salvation and deliverance of their souls.⁴⁴⁴⁵⁴⁶

The Parable of the Three Friends

A man faces judgment and finds his dearest friends (wealth, family) unable to help, only his neglected third friend (faith and good works) offers salvation.

So, those who love this world's beauty and good things more than the joys of the next are like a man who had three friends: he cherished and honored two of them with all his heart, and for their sake, he'd fight to the death and endure any hardship or grief. But the third, he paid no mind to at all, never giving him a second thought or the honor and love he deserved. He gave him only the slightest honor, and even that much he offered with pretense and a divided heart.⁴⁷ Then one day arrogant, terrifying officers of the emperor came and wanted to seize him at once, without any delay, and haul him before the emperor to give an account of a great sum of gold. He was thrown into bewilderment and confusion, unsure what to do, so he started looking for companions to go with him to the emperor and stand by him. He went to the friend he loved and cherished most, saying: “Remember me, my friend. You know how dear you were to me, how I loved you, how I'd even lay down my life for you. Now I'm asking you to help me, as you promised, and rescue me from this trouble.”⁴⁸ But the man answered: “I'm no friend of yours, and I don't even know who you are. I have other friends, and it's with them I intend to celebrate today; from now on, they're the ones I'll keep close. However, I'll give you two blankets for the journey you're about to take.⁴⁹ But understand this: they won't be of any other use to you whatsoever.” And from now on, don't expect any more help from me than this." So when he heard that, he gave up the hope he had placed in him and ran to the second friend and said: "Remember, brother, how much friendship and love and honor you had from me — so I'm begging you, help me now as much as you can, because I've fallen into a terrible, crushing trouble." But that friend answered him in turn: "Today, brother, I can't do a thing for you or give you any help at all, because I'm hemmed in myself, surrounded by worries and griefs and heartaches of my own. The only help I'll give you is this much: I'll walk a little way with you to see you off, and then I'll turn back to my own house, look after my own business, and take care of what's pressing on me." So that man turned away from this friend too with nothing to show for it, and thoughts and second thoughts closed in on him, and he was full of regret, astonished at the folly and stupidity of those friends of his, and at all the labor and worry and hardship he had been ready to go through and suffer for their sake. Then he went on to the third friend as well — the one he had never honored with his whole heart, never served faithfully and fully in a single thing, never even invited to his feasts — and he spoke to him with a shamed, sorrowful face, saying: "Brother, I have no mouth to open and speak in front of you, because I know you'll remember that you never received one kindness from me, or any honor at all. But since a disaster and a cruel doom have overtaken me, and I get no help and no use at all from my other friends, that's why I've come to you now, and I beg you not to hold my past against me or count up what I've done — that I never honored you before. Instead, if you can do anything at all, help me now, in this time of need and grief that has closed in and surrounded me."⁵⁰ And he answered him gladly and gently: "Oh, my brother, my friend, it really is just as you say." But that little bit of friendship and love you showed me—I won't forget it; I'll repay you today, and more than fully.⁵¹ Only don't be afraid, and don't let fear take hold of you, because I'll go ahead of you to the emperor and plead with him on your behalf, so that he won't hand you over to your enemies.⁵² So be glad, brother, and don't grieve! ?⁵³ Then, when the man heard this, his heart broke, and through tears he began to speak: "Oh, what misery is mine! Why did I wear myself out and struggle so hard for those wicked, deceitful friends? Why did I set my hopes on their empty vanities, instead of coming to you long ago, to bow before you and honor you and ask you to help me!"⁵⁴⁵⁵

Interpreting the Three Friends

Wealth is the first friend who abandons us, family the second who only accompanies us to the grave, and faith and good works the third who intercede for us before God.

What it means is that a person's first friend is his wealth and riches, his gold and silver—the things that so often drag him into worries and hardships and cause him endless trouble. But when the final hour of death arrives, he takes none of it with him, only a few wrappings and a little else for his burial.⁵⁶ The second friend is his wife and his children, his brothers and his relatives—the ones a man draws close to and then can hardly tear himself away from or leave behind, the ones for whose sake he wears out both body and soul.⁵⁷ But when death draws near, they're of no use to him at all—except that they walk with him as far as the grave. Then each of them turns back to their own house and takes up their own business and affairs again. But the third friend—the one he paid no attention to, never considered, never honored as he should have—is faith, love, hope, mercy toward the poor, justice, kindness toward others, purity, prayer, and many other good works. And when we die, these go on ahead of us and come before God to plead for us; they answer for us before those dreadful and terrifying toll-keepers, and they fight on our behalf.⁵⁸⁵⁹ These are the good and wise friend, who doesn't forget the little good we've done but repays it to us many times over. So let's not fix our love on our wives or children either, but let's win and secure God himself as our friend through good and holy works.⁶⁰ For he'll be a good help to us, and he'll rescue us from every evil — now, here, and at the soul's departure, and in the age that is to come.⁶¹

The Great Mystery of Death and Judgment

The chapter reflects on the leveling power of death, the vanity of earthly glory, and the inevitable judgment, urging contemplation of mortality and the decay of the body.

Look at this too, this great mystery — look hard, and think it over!⁶² Look at the emperors and stop fooling yourselves; look at the great lords and stop being dazzled — because once they leave this life and are buried, who can tell any more which of them was emperor and which was powerful? And no one can save himself from death at all; every one of them will tremble at her cup.⁶³ Look: he's no different from anyone else — he's afraid of her, and he trembles before her. The man who used to be powerful and terrifying is now — look at him — led off like a condemned criminal; and the one whose anger made the disgraced tremble only yesterday is now taken away completely, and all his wisdom and all his power perish with him.⁶⁴ And he's terrified with good reason, because he has seen the powers of the angels, and he forgets every bit of the authority he once held.⁶⁵ He saw the face of Christ the Master, and his own face changed. Where is all that power now, and all that princely glory? For we need many guides to lead us and bring us through the tollhouses of the air.⁶⁶ But think about it: when we're traveling to a distant place, or entering an unknown foreign city, we look for a reliable guide. How much more, then, do we need a guide and help for that hour when this fleeting, deceptive glory of ours passes over into death? A guide to protect us and drive off the powers and the great unseen rulers of this world—those in the air, whom the holy Scriptures identify as tax collectors, testers, and enemies.^✦⁶⁷ In that hour, mercy shown to the poor will be a great help and a good guide, leading us straight through the gates of heaven.⁶⁸ There, the poor we showed mercy to in this world before our death will be our good advocates.⁶⁹ So let's make an effort to show mercy to everyone now, while death hasn't overtaken us yet. And all of us—emperors, princes, nobles, and servants—come, look into the graves, see what's becoming of you, and tremble! Come, you too, who hold grudges and feuds against one another—look and see yourselves crumbling away, and make peace.⁷⁰ Look hard into the grave — look with real attention — and see the ones lying there inside it, and work out which of them was an emperor and which bones belonged to a prince.⁷¹ Look at the grim, terrifying shape and face of those bones, and then say: among these, which one was an emperor and which was a prince, or which was a boyar, or which was a servant, or rich, or poor, or old, or young, or which was a Moor and which was a beautiful man?⁷²⁷³ Aren't they all earth? Aren't they all dust? Aren't they all full of rot and stench? Aren't the bones of the very people who were once dear to us repulsive to us now? Oh, what misery, what a crushing weight!⁷⁴ Where is the beauty of the face now? Look — it's gone black.⁷⁵ Where's the flush of the face and the red of the lips?^✦ Look — they've withered.^✦ Where's the quick glance of the eyes and everything they saw?⁷⁶ Look — they've melted away. Where's the beautiful, carefully combed hair? Look — it's fallen out. Where's the smooth, unlined neck?⁷⁷ Look—they're broken. Where's the tongue that was so quick and clear? Look—it's gone silent. Where are the hands, so white and lovely? Look—they've come apart at the joints.⁷⁸ Where are the expensive clothes? Look—they're gone. Where is the body in its full bloom?⁷⁹ Look—they're gone. Where are the perfumed oils and the sweet-scented curls?⁸⁰ Look—they've turned rank. Where is the gaiety, and where are the indulgences of youth?⁸¹ Look—they've passed. Where are all the human notions and imaginings?⁸² Look—they've become dust, because dust is what they were.⁸³

The Hope of Resurrection

Beyond death and burial lies the hope of resurrection and the universal confession of Christ's name before God.

But don't let your thoughts stop at death and burial; keep going and think about the resurrection, and believe that, just as they lie now in the grave, so they will rise.^✦^✦⁸⁴ And the tongue that is silent now will speak again then, when every knee will bow and bend before God — those in heaven, those on earth, and those beneath the earth.^✦^✦⁸⁵ And every tongue will confess, as the prophet Isaiah says.^✦^✦

The Reckoning of Deeds

The chapter stresses that deeds determine one's fate at judgment, contrasting the fate of the righteous with the shame of the unrepentant, and highlighting the futility of repentance after death.

Then it will go well for anyone who is found to have won confidence through his good deeds before Christ, the righteous Judge.⁸⁶ And woe to anyone who is found to have spent his days here in indulgence and a filthy life, because he'll stand before Christ our God in deep shame and disgrace. Pay attention, and weigh these words that have been spoken, O man: look into the graves and see how our bones lie there; take it into your mind and into the depths of your heart; think hard about what end awaits you, and turn back with tears.⁸⁷ And if you can bring it to mind, reason it out and say: which one is the emperor, and which is the lowly man who counts for nothing?⁸⁸ Which one is the rich man, the man everyone praised, and which is the poor man who counts for nothing? Which one is the slave, and which is the free man? Or which one is the master, and which the servant — the slave and the free man? The truth is, master and servant, slave and free man, will all be exactly alike. And truly, people will either be raised up or put to shame by their own deeds.⁸⁹ And truly, it's by their deeds that those chosen for glory and high honor will also be recognized. Now tell me, friend: say you've lived fifty years, or even a hundred, and grown rich, and fathered sons and daughters, and married the sons off and married the daughters off, and taken dowries and given them, and taken care of every worldly matter, and risen so far that you've conquered and ruled many peoples and many nations.⁹⁰⁹¹ But now, after all that, what more do you think you'll gain? There's nothing left for you to gain—nothing but death. And after death, judgment; and after judgment, the kingdom of heaven—or the torment of hell and the pit of fire, which has no end and no repentance.⁹²⁹³ For after death there is no weeping that helps, and in hell there is no repentance.⁹⁴ But why is there none?⁹⁵ Because all the weeping, remorse, and wailing won't do any good for those who didn't maintain purity, works of mercy, and other good deeds pleasing to God during this life.⁹⁶ For it says: "In death, no one remembers you, and who will praise you in hell?⁹⁷ " Truly, no one—no matter how hard we struggle and pray, no one will get us out.⁹⁸

A Father's Final Exhortation

Neagoe Basarab concludes by urging his son, boyars, and all believers to love good, shun evil, and seek God's mercy through prayer, fasting, and good works.

So now, my beloved son, look how many parables I've set before you out of the Scripture of the New Law.⁹⁹ And the same goes for you, my faithful boyars, great and small, and for all my servants who serve with good, holy, proven faith, and for everyone else too—all who believe in God. And in the same way, as far as I've understood it, I've worked hard to show you and tell you what comes from the old Scripture as well. So then: long for and love what is good and right, and as for evil deeds, guard yourselves against them and keep your distance; and make God merciful and gentle toward you by prayer and fasting, by purity and by many other good works.¹⁰⁰

Read the original Romanian

Că zice că cei ce să nădăjduescu în minciuni și cred numaidecât cuvintele céle deșarte și nu iscodescu întâi bine, să vază acéle lucruri suntu adevărate au ba, și céia ce-și înalță gândul și cugetul unde nu pot ajunge, și cei ce să căescu de lucrurile céle ce au trecut, măcar réle, măcar bune, unii ca acéia să închipuescu unui om ce au făcut un laț și-l puse în niște burueni să prinză niscare păsăréle. Și deaca-l puse, prinse o privighetoare, care iaste pasăre înțeleaptă, și vru să o junghe. Iar acei păsăréle înțelépte i să déde glas ca de om, de grăi și zise așa cătră acel vânătoriu: „O, ome, deaca mă vei junghea, ce folos vei avea de mine? Că iată cât suntu de mititea, ci știi că nu-ți vei sătura pântecile de carnea mea. Iar de mă vei slobozi den laț, eu îți voi da 3 învățături, care, deaca le vei păzi, foarte îți vor fi de folos în toate zilele vieții tale“. Acel om să miră de niște cuvinte ca acéstea și zise că de va auzi niscari învățături noao de la dânsa, el o va slobozi. Deacii privighetoarea să întoarse cătră dânsul și zise: „Omule, la nimic, la ce nu vei putea apuca, să nu te tinzi; și de lucrurile céle ce au trecut să nu te căești; și minciunile niciodată să nu le crezi. Acéste trei învățături să le păzești, și-ți vor fi de mare folos“.

Și să miră acel om de acéle cuvinte ale ei, înțelépte și tocmite, și o slobozi den laț și o lăsă să se ducă. Iar acea priveghetoare vrând să vază: acel om folositu-s-au ceva den învățăturile ei, au ba, începu a zbura în slavă și a zice: „O, cât iaste de rău omul cel făr' de sfat și făr' de chibzuială! O, ome, câtă avuție pierduși tu astăzi, că în mațele méle iaste un mărgăritariu mai mare decât oul de zgripțor“. Iar acel vânătoriu, deaca auzi așa, să întristă foarte și-i păru rău căci o au slobozit pre acea privighetoare, și iar să nevoia să o prinză. Și-i zise: „Vino în casa mea și te voi ospăta bine și te voi slobozi iarăși“. Iar privighetoarea zise cătră dânsul: „Acum eu te cunoscuiu că n-ai nici o minte și ești făr’ de nici o chibzuială și nebun. Că iată, câte țe-am zis și te-am învățat cu dragoste și cu nevoință, le-ai ascultat; iar nici o folosință dentrînsele n-ai câștigat. Crez, eu țe-am zis: de lucrurile céle ce au trecut, să nu te căești, iar căci am scăpat eu din mâinile tale, ție îți pare rău și te căești pentru lucru ce au trecut.

Și țe-am mai zis: la ce lucru nu vei putea prinde, să nu te tinzi, și nu vezi că eu zbor prin văzduh? Și țe-am grăit: minciunile niciodată să nu le crezi, iar tu iată că crezuși să fie în mațele méle un mărgăritariu mai mare decât trupul mieu, și n-ai chibzut să vezi că nici eu, cu totul, nu suntu cât oul de gripsor! Dar mărgăritariul atâta de mare, cum ar fi încăput în mațele méle? ?

Drept acéia, nu să cade nimunui să să mânie îndată și să facă rău, iar mai ales împăratului și domnului și celor putérnici. Că zice Scriptura: „Ceasul mâniei lui iaste cădăre“. Ce nici să te grăbești și să te nevoești a crede minciunile, în loc de lucruri adevărate, până nu să vor adeveri cuvintele și lucrurile cu arătare credincioasă. Iar de te vei ispiti să-ți întinzi dreapta ta mai sus decât unde țe-au dat Dumnezeu, cela ce biruiaște pre cei vii și pre cei morți, cu adevărat deacii te vei căi și nu-ți va fi acea căială nici de un folos. Pentru acéia toate lucrurile să le faceți cu sfat și cu socoteală și cu ruga lui Dumnezeu, și deacii nu te vei căi de lucrurile céle ce au trecut.

Iosaf întrebă pre Varlaam și zise: „Dar cum să va păzi niștine, după botez, curat de toate păcatele, daca, de vréme ce au pocăință, după ce greșescu, cum zici tu? Că mie îmi pare mulți să nu să îndreptéze, ci să fie în multe griji și dureri și plângeri. Iar eu aș pohni să dobândescu calea céia cu carea aș putea poruncile lui Dumnezeu să le păzescu și să nu mă dăzlipescu de dânsele. Ca deaca mi să vor erta lucrurile céle réle ce am făcut mai denainte, deacii să nu mai mâniiu iar pre sfântul și Dumnezeul mieu cel dulce“. Iar Varlaam zise: „O, cinstite împărate, bine zici și-mi plăcură cuvintele tale! Iar iaste un lucru cu anevoe a șădea cineva lângă foc și să nu să prigorească, și iarăși nu iaste lesne a se încurca a se încurca cinevași cu lucrurile și cu grijile lumii și să viețuiască în bogăție și în ospéțe, și apoi să poată umbla în poruncile lui Dumnezeu și să să păzească să fie curat de acéstea. Că au zis Dumnezeu: „Nimeni nu va putea sluji la doi domni, că sau va iubi pre unul, iar pre altul va urî, sau de unul va asculta, iar pre altul va încépe a nu-l băga în seamă. Că nu va putea nimeni să slujască și lui Dumnezeu și Mamonului“.

Scrie și Ioan, ucenicul cel iubit, care iaste evanghelist și theolog, și zice: „Nu iubireți lumea, nici céle ce sunt în lume, că cel ce iubéște lumea, nu iaste dragostea tatălui într-însul. Că tot ci iaste în lume, pohtă trupească iaste și dăsfătare ochilor. Și trufiia vieții nu iaste de la tatăl, ci din lumea aceasta iaste. Și va tréce lumea aceasta și pohta ei, iar cel ce va face voia lui Dumnezeu, acela va trăi în véci“. Aceasta auzind purtătorii de Dumnezeu, părinții noștri cei dumnezeești și pricepându că „să cade cu multe nevoi și întristăciuni a întra în împărățiia ceriului“ s-au nevoit a păzi după botezu haina care i-o au curățit cu neputrejune și curată și nestricată.

Pentru acéia, unii dintr-înșii s-au învrédnicit de s-au botezat și a doa oară. Dară cum s-au putut boteza a doao oară? Botezatus-au cu sângele lor, în vrémea muncilor cându-i muncea. Că și aceasta încă să chema botezu, și iaste foarte botez cinstit și proslăvit. Că deacii nu să mai spurcă acestu botezu de a doa oară, cu cugete réle și păcătoase, care și Dumnezeu îl luo pentru noi și-l închipui și-i zise botezu. Deacii, de-atuncea fură lui asémene și închipuiți întâi ai săi apostoli și ucenici, după aceasta ceata sfinților micenici, care s-au dat spre muncă în vremile împăraților celor muncitori și slujitori de idoli, de s-au muncit și ș-au vărsat sângele pentru numele lui Hristos și au răbdat pentru dânsul toate felurile de munci. Că au fostu dați leilor și altor hierâi cumplite și băgați în foc și tăiați de sabie. Iar ei tot mărturisea mărturie bună și ș-au păzit credința.

Pentru acéia li s-au plătit cu dreptate și au dobândit cinste dreaptă și acum suntu lăcuitori cu îngerii. Și atâta străluciră bunătățile lor, cât „să tinse véstea lor în toată lumea și cuvintele lor ajunseră de luminară și îndreptară toate marginile pământului“ și s-au umplut toate biséricile de sfințirea lor. Iar pre draci cu totul îi gonescu și celor ce suntu bolnavi de boalele céle făr’ de leac, deaca să atingu de dânșii, le dau leac și vindecare. Și iaste pentru dânșii poveste multă și lungă, care va vrea să spue cinstitele lor lucruri. Pentru că acei împărați răi și muncitori cumpliți, dintr-acéle vremi, rău s-au petrecut și gonirea care era spre dânșii să potoli. Și stătură alți împărați credincioși în toată lumea, și deaca luară acéia și să potriviră acelora și dragostei lui Dumnezeu, carei suntu mucenici, și cu voirile și cu pohte acelora își răniră sufletele lor. Și lua aminte și le chibzuia foarte bine și cum să cade, ca să-și ducă sufletele lor curate și nespurcate înaintea lui Dumnezeu, dinpreună cu trupurile. Lepădară toate patemile și cugetele céle spurcate ale trupurilor și ale sufletelor lor și le curățiră.

Și aceasta nu poate fi într-alt chip cumvași să să facă, ci numai căci lua bine aminte și vedea chibzuirea poruncilor și a credinței și a lucrurilor celor bune. Că nici de un folos nu iaste, căci or umbla prin mijlocul grijilor lumești, pentru acéia își aleaseră altă viață și traiu înstreinat și schimbat, și părăsiră toate, precum zise Dumnezeu: părinții, feciorii, rudeniile, priiatenii, bogățiia și hrana. Și toate câte suntu în lume urând, în pustie să sălășuiră, ca niște hiară sălbatece și lăcuiră pren munți, pren păduri, pren peșteri și prin scorburile pământului, cu multă scârbă și lipsă. Și s-au dăpărtat de toate frumusețile și dulcețile pământești și s-au părtășit numai unor obiiale réle, slabe și proaste și a puținea pâine. Și cu acéstea cugetară doao lucruri: și întâi le chibzuiră ca să nu să cumva cunoască de vicleniia vrăjmașului și den pornirile îndemnărilor lor și să să îndăzrădăcinéze pohta și cugetele lor céle ce le-au avut și le-au sădit cu toată râvna în inimile lor, spre céle cerești și dumnezeiești. A doao, ca să-și supție și să-și omoară pohtele trupului cu patemi réle și cu nevoi și să nu să scapete de slava celor ce s-au încununat pentru vărsarea sângelui lor, ce cât putură să închipuiră patimilor lui Hristos, și vor fi părtași împărăției cei făr' de sfârșit. Așa și într-acesta chip, socotind ei toată viața și traiul lor, petrecură cu liniște și făr' de turburare. Că unii lăcuia făr' de colibi și răbda căldura zădufului și gerul ernii și răceala ploilor și suflarea cea frigoroasă a vânturilor și alte nevoi și greutăți priimiia de a lor bună voe.

Iar alții șădea câte într-o colibă și acolo făcea lucruri bune și să îndeletnicea de toate mângâerile și răpaosul trupului, și mânca numai câte puținea pâine seacă sau legumi nehiarte și burueni și muguri den copaci și viețuia cu viață grea și cu nevoe. Și nu le era dân dăstul numai atâta cât să părăsea de toate bucatele céle bune și cu dulceață, ci încă să nevoia și cătră altele: cătră răbdare și cătră ajun, și gusta dintr-acea pâine seacă sau legumi nefiiarte și burueni și din mugurul copacilor foarte câte puținel, atât numai cât să-și ție viața. Că unii ajuna toată săptămâna, iar dumineca numai ce gusta câte ceva dintr-acéstea, iar alții de 2 ori în săptămână, iar alții din amiazăzi în amiazăzi sau din seară în seară, iar cu ruga și cu rugăciunile închipuia traiului și vieții îngerești. Iar pizma și neguțătoriia și precupiia, care era întru oameni, de totul tot o părăsiră și o lăsară, și cugetele și gândurile céle dășarte și înșălătoare și nebune nu-i amăgiră. Și când făcea bunătăți mai multe ei nu cugeta că le-au făcut cu ostenințele lor, ce cu putérea lui Dumnezeu gândea că s-au făcut. Și toată voirea lor o pleca înțeléptei smerenii și nu socotea să fie făcând nici un lucru desăvârșit, cât să ostenia de mult, ci încă tot să fie mai cu multă datorie împresurați să ținea. Precum zise și Domnul Hristos, grăind: „Când veți face toate câte vă sunt poruncile, atunce voi ziceți: „robi neharnici și nevrédnici suntem, că ce ni s-au căzut noao să facem, noi n-am făcut? “.

Și așa și într-acesta chip era care de care mai smerit, iar trufiia și măriia cea deșartă și toate altele, carele pohtescu oamenii, nici cum nu să afla într-înșii. Ce pentru aceasta lăcuia în pustii și voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dânșii să ia plată. Că știia bine că toate faptele și lucrurile ce să fac întru trufie, acélea n-au plată, căci că suntu făcute pentru pohvala de la oameni, iar nu pentru pohvala de la Dumnezeu. Dreptu acéia, cine va face lucruri și ostenele pentru ca să-l laude oamenii, acela îndoit își va face șie nevoe, că trupul și-l ostenéște, iar plată pentru acéia n-are. Iar cei ce-au pohtit să fie slăviți de lauda Celui de Sus, cătră a lui slavă s-au dus, și slava oamenilor și a limii aceștiia nu o au băgat în seamă. Că unii au fugit și s-au depărtat de oameni, și așa deosebi s-au ostenit și s-au nevoit cu bune nevoințe și tot în lucruri bune ș-au cheltuit toată viața lor. După acéia s-au apropiat cătră Dumnezeu. Iar alții, mai aproape lăcuia unul de altul și numai duminicile și sărbătorile veniia la bisérică și să aduna, de să precestuia dumnezeeștilor taini, jungherii cei făr’ de sânge a cinstitului trup și sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, carea iaste întru iertarea păcatelor celor credincioși, și li să dă întru luminarea și sfințirea sufletelor și a trupurilor.

Și să întreba unul cu altul de învățăturile dumnezieștilor cuvinte și de alte învățături, care să cădea. Iar ațâțările și întărâtările céle acoperite și ascunse le vădea, ca nu cumva să să prinză într-însele cineva din cei ce nu vor ști caznele și ațâțările acelui războiu. Deacii iar să întorcea fieștecarele dintr-înșii la lăcașurile și la colibile lor și cu bunătățile lor punea miiarea care iaste vrédnică de toată cinstea și dulceața în vasele inimilor lor, și făciia roadă foarte dulce, carea era și să cădea a fi la masa cea cerească. Iar alții lăcuescu de obște și să adună mulți și-și rădică unul să le fie mai mare și nastavnic și suptu porunca aceluia toți să pleacă și să supun, și toată voia lor cu cuțitul ascultării o junghe și să cheamă ca când ar fi niște robi cumpărați. Deacii nu mai trăescu, nici viețuescu lor, ce lui Hristos, pentru a căruia dragoste ei de a lor bună voe se-au făcut mai mici și s-au supus. Și să cade a zice că deacii nu mai trăescu, nici viețuescu lor, ci într-înșii lăcuiaște și viețuiaște Hristos, căruia, lăsându-și și părăsindu-se de toate de altele, urmează lui. Deci, așa și într-acesta chip făcând, lăcuescu acum ca îngerii și cântă lui Dumnezeu cântări și cântece. Ca cu un suflet suntu mărturisitori poslușaniei și patemei, și pre dânșii s-au umplut cuvântul Domnului, care au zis: „Unde suntu 2 sau 3 în numele mieu, acolo, în mijlocul lor sunt și eu“.

Aici nu să înțelége acestu cuvântu să fie cu măsură, atât numai, adecă 2 sau 3 adunați, ce aceasta 2 sau 3 să socotéște măcar de ar fi cât de mulți. Iar de să vor aduna măcar puținei, măcar mulți, în numele lui cel sfântu și să-i slujască cu dragoste și cu căldură, noi crédem cu toată adeverința cum să fie prin mijlocul robilor săi. În chipuri ca acéstea și cu viața ca aceasta și cin, cei den pământu și de țărână pohtiră și râvniră traiul cerescu, lăcuindu în postu și în rugăciuni și în lacrăme calde, în plângere smerită, în streinătate și în cugetele morții, în blândéțe și în nemânie, în tăcére și în lipsă și în sărăcie, în curăție și în mintea cea întreagă, întru înțelepciunea cea plecată și în liniște. În dragostea cea desăvârșită cătră Dumnezeu și cătră vecini ș-au petrecut viața aceasta cu obiceaiuri și tocméle îngerești. Pentru acéia și Dumnezeu i-au întărit cu semne și cu minuni și cu multe feliuri de puteri, și făcu de să auzi véstea minunatelor lor vieți și traiuri peste toată lumea.

Iară lumea aceasta cu adevărat iaste rea și înșălătoare și pizmătariță și urâtoare. Că cât dăruiaște pre priiatenii ei, apoi iar cu mânie și cu urgie întoarce și ia înapoi și-i trimite goli de toate bunătățile și îmbrăcați în rușine și însărcinați cu toate greutățile în scârba cea de véci, și pre cei ce-i înalță iarăși degrab’ îi supune suptu picioare și-i smeréște cu sărăciia cea mai de apoi și sunt bucurie tuturor vrăjmașilor lor. Așa și întracesta chip suntu darurile ei. Așa suntu milele ei, și iaste vrăjmașă priiatenilor ei și făcătoare de rău tuturor celor ce fac voia ei și cu mânie aruncă-i jos pre toți cei ce să razimă de dânsa, și slăbéște pre toți céia ce să nădăjdueascu spre dânsa. Cu cei nebuni să sfătuiaște și face făgăduiale mincinoase, numai ca să-i tragă cătră sine. Deacii ei, deaca să apropie cătră dânsa, ia să află fără înțelepție și mincinoasă și nu umple făgăduialele ce le-au făgăduit. Că astăzi unge gârtanul lor cu unsori de bucate dulci, iar mâine ia-i pune de-i mănâncă vrăjmașii lor. Astăzi pune pe vreunul dentr-înșii împărat, iar mâine ia-l dă în rea robie.

Astăzi iaste îndăstulit cu de toate bunătățile făr’ de număr și făr’ de seamă, iar mâine ia-l mână de cére pre ulițe, den ușă în ușă. Astăzi coruna slavei pune în capul lui, iar mâine ia-l pune cu capul jos pre pământu. Astăzi înfrumusițează grumazii lui cu gherdanuri de aur curat și cu pietri scumpe, iar dimineață ia-l smeréște și-l leagă cu lanțuri de hier. În puținea vréme cu toate bunătățile îl face, iar apoi, curând îl uraște și pune pizmă pre dânsul. Astăzi îl veseléște, iar mâine cu plângere și cu suspini îi plătéște. Ca acesta sfârșit pune ia pre céia ce o iubescu și totdeauna așa voiaște și într-acesta chip priiaște și nu-i iaste grijă de cei ce au trecut, nici îi iaste milă de cei ce au rămas. Ce pre céia cu hicleșug i-au înșălat, iar pre ceștea iar să nevoiaște cu meșteșugul ei să-i vânéze. Și muncéște ca să nu scape nimeni din cursele ei céle ficléne.

Deci cei ce-și alătură cugetele și-și petrec viața și traiul după voia aceștii stăpâne réle și fără credință, iar de bunul și iubitoriul de oameni Dumnezeu ei cu neînțelepțiia lor s-au depărtat și s-au amestecat cu mare bucurie în lucrurile lumii și de céle ce vor să fie n-au socotit, nici ș-au adus aminte, ci au petrecut tot în voia și în pohtele trupului, iar pre ocaianicul și ticălosul suflet l-au părăsit, de s-au topit de foame și au pătimit întunerece de nevoi și de răutăți, aceștea să aseamănă unui om ce fugea de un inorog și nu putea nici cum să rabde și să târpească strigarea și zbieretul glasului lui cel groaznic și înfricoșat, ce fugiia tare, ca nu cumva să-l ajungă și să-l mănânce. Și așa fugind, căzu într-o groapă mare. Și, deaca căzu într-însa, el află acolo un copaci și să apucă de să urcă într-însul și stătu cu picioarele pre niște ramuri și gândea că va fi în pace și făr' de nici o grijă. Iar deaca să urcă, el căută la rădăcina acelui copaci și văzu doi șoareci: Unul era albu, iar altul era negru. Și rodea totdeauna acel copaci, în care era el, și atâta-l rosese, cât puțintel era să cază jos. Deacii căuta în fundul acei gropi și văzu un șarpe mare și groaznec și unde suflă și eșa din gura lui pară de foc și venea cu gura căscată și cu dinții rânjiți, numai să-l înghiță. Deacii iar căuta spre partea încătro sta el cu picioarele, și văzu 4 capete de aspidă, unde să iviia din malul acela ce era. Și iar căută în sus, și văzu unde pica dintr-o ramură a acelui copaciu câte o picătură de miiare.

Și, deaca văzu acea puținea miiare, uită de-a-și mai aduce aminte de acéle răutăți multe ce-l încungiurase, că denafară de acea groapă sta inorogul gata să-l mănânce, iar în fundul gropii rânjiia acel șarpe groaznec, ca să-l înghiță, iar copaciul în care să urcase era puținel numai să cază, iar picioarele și le pusése pre niște ramuri uscate și putrede. Și uită acéste răutăți și greutăți toate, și să porni spre acea ramură ce pica puținică miiare.

Tâlcul. Aceasta iaste închipuire celor ce să înșală cu înșălăciunea lumii aceștiia, care acum ți-o voi tâlcui: inorogul semnează moartea, care gonéște să ajungă pre tot neamul lui Adam; acea groapă mare iaste lumea aceasta, care iaste plină de cursele morții; iar copaciul acela, carele rodea acei 2 șoareci totdeauna, de carele să apucase de să ținea acel om, acela iaste viața a fieștecăruia om, și să scurtează trecând ziua și noaptea, și să apropie de săvârșit; iar acéle 4 capete de aspidă, semnează 4 stihii, din care să tocméște trupul omului, care de le va purta cineva rău și cum nu să cade, deacii i să va răsipi tocmirea trupului; iar focul acela ce eșa den suflarea acelui șarpe, acela semnează groaznecele și cumplitele mațe ale iadului, care așteaptă să înghită și să mistuiască pre cei ce iubescu mai vârtos frumusețile și cinstea lumii aceștiia decât bunătățile veacului ce va să fie; iar acea picătură de miiare semnează dulcețile lumii aceștia, cu care amăgește ia și înșală pre priiatenii săi și nu-i lasă să să grijască de spăseniia și mântuirea sefletelor lor.

Pentr-acéia, céia ce iubescu frumusețile și bunătățile lumii aceștiia mai vârtos decât bucuriile veacului ce va să fie, acéia să închipuescu unui om care avea 3 priiateni; deci pre doi îi cinstea și-i socotea cu toată inima și pentru dragostea lor lupta pân’ la moarte, și era gata a petréce toate nevoile și scârbele pentru dânșii, iar pre cel de al treilea nu-l băga nici într-o seamă, nici avea nici o grijă de dânsul, nici cinstea și dragostea, care i să cădea, nu o arăta niciodată cătră dânsul. Ce numai ce-l cinstea oarece puținel, și încă și atât cât îl socotea tot cu fățării și cu îndoiri. Iar când fu odată, veniră niște slujitori împărătești semeți și înfricoșați și vrea să-l ia degrab’ și făr’ de zăbavă, să-l ducă la împăratul să-și dea seama de mulțime multă de galbeni. Iar el căzu întru nedomirire și nepricepere, și nu știia ce va să facă, și începu a căuta soții, ca să meargă cu dânsul la împăratul, să-i fie într-ajutoriu. Și mérse la priiatenul cel mai iubit și mai drag al lui și zise: „Adu-ți aminte de mine, priiatene, că știi că foarte-mi erai drag și te iubiiam și-mi puneam încă și sufletul mieu pentru tine, iar acum eu te rog să-mi ajuți, precum te-ai făgăduit și să mă izbăvești dintr-această nevoe“. Iar el zise: „Nu-ți suntu eu priiaten, nici te știu cine ești tu, ca alți priiateni am eu și cu acéia voi să mă veselescu astăzi, și de acum pre acéia voi să-i aibu priiateni. Iar ție iată că-ți dau 2 țoluri, ca să-ți fie pre calea care vei să mergi. Iar să știi că de alt folos de nimic nu vor să-ți fie.

Și de acum să nu mai gândești că vei să mai aibi vreo folosință de la mine, făr’ de aceasta“. Deacii el, deaca auzi așa, să părăsi de nădejdea care avu cătră dânsul și alergă cătră celalalt priiaten și-i zise: „Adu-ți aminte, frate, câtă prietnicie și dragoste și cinste ai avut de la mine, deci te rog să-mi fii acum într-ajutoriu cât vei putea; că iată că am căzut într-o nevoe și greutate foarte mare și cumplită“. Iar priiatenul acela iară-i zise: „Astăzi, frate, eu nu poci să-ți folosescu nimic, nici să-ți ajut ceva, că și eu încungiurat sunt și cuprinsu de multe griji și scârbe și inimi réle. Ce numai atâta-ți voi ajuta, cât voi merge cu tine puținea cale, de te voi petréce, și iarăși mă voi întoarce la casa mea, de-mi voi căuta de trebile méle și mă voi griji de ce-mi iaste asupra“. Deacii omul acela să întoarse și de la acel priiaten făr’ de nici o folosință, si-l cuprinse gânduri și cugete și să căia mirându-se de nebuniia și neînțelepțiia acelor priiatini ai lui și de a lui multă osteneală și grijă și nevoe ce era gata a petréce și a pătimi pentru dânșii. Și iar mérse și la al treilea priiaten, pre care niciodată nu-l cinstise cu toată inima, nici-i slujise nici într-un lucru cu adeverință și desăvârșit, nici la ospéțéle lui nu-l chemase, și grăi cătră dânsul, cu față rușinoasă și tristă, zicând: „Frate, n-am gură să o dășchizu și să grăescu înaintea ta, că știu că-ți vei aduce aminte că n-ai văzut de la mine nici un bine niciodată, nici vreo cinste. Iar pentru căci mă ajunse o năpaste și o urgie rea, și de la alalți priiateni ai miei n-am nici un ajutoriu, nici o folosință, pentru acéia am venit acum la tine și te rog să nu bagi în seamă, nici să socotești lucrurile méle, căci nu team cinstit mai denainte; ce, de vei putea ceva, ajută-mi acum într-această vréme de nevoe și de scârbă, ce mă cuprinse și mă încungiură“. Iar el cu bucurie și cu blândéțe răspunse și zise: „O, fratele mieu și priiatenul mieu, cu adevărat așa iaste cum zici.

Iar eu acea puținea prietnicie și dragoste ce ai arătat cătră mine, nu o voi uita, ci ți-o voi plăti astăzi încă mai cu asupră. Numai nu te teme, nici îți fie frică, că eu voi mérge la împăratul mai nainte de tine și-l voi ruga pentru tine, de nu te va da în mâinele vrăjmașilor tăi. Deci fii vésel, frate, și nu te întrista! ? Atuncea omul acela, deaca auzi așa, i se umili inima și începu cu lacrăme a grăi și a zice: „O, vai de mine, pentru ce m-am nevoit și am luptat atâta pentru acei priateni răi și înșălători, și pentru ce m-am nădăjduit pre dășartăciunile lor, de n-am venit dă multu să mă plec la tine și să te cinstescu și să te rog să-mi folosești!

Tâlcuiala: Priiatenul cel dintâi iaste avuțiia și bogățiia omului, aurul și argintul lui, pentru care de multe ori cade omul în griji și nevoi și pate multe greutăți, iar când vine ceasul de apoi al morții, nimic dintr-acéstea nu ia cu dânsul, fără niște obiiale și alt ceva puținel de-i suntu de îngropare. Iar al doilea priiaten iaste muiarea și feciorii lui și frații și rudeniile lui, cătră carea deaca să apropie omul, deacii anevoe să dăzlipește și să desparte, și pentru dânșii își uraște trupul și sufletul. Iar deaca să apropie moartea, nici o folosință n-are de dânșii, făr’ numai cât îl petrec pân’ la mormântu. Deacii iar să întorcu fieștecare pre la casele lor și să grijăscu de ale lor trebi și lucruri. Iar al treilea priiaten, carele nu-l băga în seamă, nici îl socotea, nici îl cinstea cum să cade, iaste cridința, dragostea, nădéjdea, milosteniia, dreptatea iubirea de oameni, curățiia, ruga și alte bunătăți multe, carea, deaca murim noi, iale să urcă mai nainte și mergu la Dumnezeu de-l roagă pentru noi și dau seama cătră vameșii cei groazneci și înfricoșați și luptă pentru noi. Acéstea suntu priiatenul cel bun și înțeleptu, care pentru puținel bine ce am făcut nu uită ci ni-l plătéște mai cu asupră.

Pentru acéia, și noi să nu iubim nici muerile noastre, nici feciorii, ce să câștigăm și să dobândim priiaten pre Dumnezeu, cu lucruri bune și cuvioase. Că acela ne va fi ajutoriu bun și ne va izbăvi de toate răutățile și acum, aici, și la eșirea sufletului, și în veacul ce va să fie.

Căutați și acestu lucru și taină mare, și vedeți și socotiți! Vedeți împărații și nu vă mai înșălareți, vedeți domnii și nu vă mai uluiți, că deaca să dăspart de viața aceasta și deaca să îngroapă, deacii cine mai poate cunoaște pre care au fost împărat și putérnic? Iar de moarte nicicum nimeni nu să poate mântui, ci toți vor să să cutremure de păharul ei. Iată că iaste și el ca fieștecare om și-i iaste frică și să cutremură de dânsa. Cel ce era mai nainte putérnic și înfricoșat, iar acum, iată, să duce ca un osândit; și de cel ce să cutremura eri cei urgisiți, iată acum cu totul să ia, și toată înțelepciunea și putérea lui piiare. Și pre dreptate să spăimântează, că văzu puterile îngerești și-și uită toată oblăduința sa. Văzu chipul stăpânului Hristos și să schimbă fața sa. Unde iaste acum putérea și măriia cea domnească?

Că multe povațe ne trebuescu să ne povățească și să ne treacă prin vămile céle din văzduh. Dar de vréme ce, când vom să mérgem vre într-o lature de loc, sau vom să întrăm vre într-o cetate streină și neștiută, noi cătăm și cercăm să aflăm vreo povață, să ne poată povățui bine, cu cât mai mult încă ni să cade să avem atunci povață și ajutoriu acolo, unde și când să va întoarci și va tréce slava noastră ceastă trecătoare și înșălătoare în moarte. Ca să acopere și să dăpărteze puterile și biruitorii cei mari ai lumii aceștiia cei nevăzuți, din văzduh, pre care-i nemerescu și le zic sfintele scripturi, că sunt vameși și ispititori și vrăjmași. Atuncea bun ajutor și bună povață ne va fi noao milosteniia și ne va duce drept prin portile cerești. Acolo vom avea procatori buni, săracii pre carii i-am miluit, mai nainte de moartea noastră, într-această lume. Pentru acéia să silim să miluim pre toți mai nainte, până ce nu ne ajunge moartea. Și toți câți suntem împărați, domni, boiari și slugi, veniți și căutați în mormânturi și vedeți ce vă faceți, și vă cutremurați! Veniți și voi, cei ce aveți griji și vrajbe unul pre altul, și căutați de vedeți cum vă răsipiți, și vă împăcați.

Caută cu tot de-adinsul în mormânt și vezi pre cei ce zac acolo într-însul și cunoaște care au fost împărat și care suntu oase de domn. Vezi groaznecul și înfricoșatul chip și față a oaselor și zi dar: dentr-aceștea, care au fost împărat și care au fost domn, sau care au fost boiariu, sau care au fost slugă, sau bogat, sau sărac, sau bătrân, sau tânăr, sau care au fost harap și care au fost om frumos? Au doar nu suntu toți țărână? Au nu suntu toți pulbere? Au nu suntu toți plini de împuțiciune? Au nu ne suntu acum urâtă oasele celora ce ne era odată dragi? O, mare nevoe și greutate! Unde iaste acum frumusețea obrazului?

Iată, s-au negrit. Unde iaste rumeneala féței și buzele céle roșii? Iată, s-au veștejit. Unde iaste clipeala ochilor și vederile lor? Iată, să topiră. Unde iaste părul cel frumos și pieptănat? Iată, au căzut. Unde suntu grumazii cei nétezi?

Iată, s-au frântu. Unde iaste limba cea repede și dăslușită? Iată au tăcut. Unde suntu mâinele céle albe și frumoase? Iată, s-au deznodat. Unde sunt hainele céle scumpe? Iată, s-au pierdut. Unde iaste înflorirea statului?

Iată, au pierit. Unde suntu unsorile și zulufiile céle cu miros frumos? Iată, s-au împuțit. Unde iaste veseliia și dăzmirdăciunile tineréților? Iată, au trecut. Unde suntu părerile și nălucirile omenești? Iată, să făcură țărână, că țărână au fost.

Însă nu-ți duce gândul și cugetul până la moarte și la îngropare, ce de acolo să treci și să gândești de înviiare, și să crezi că, cum zac acuma în mormântu, așa vor să să scoale. Și limba care tace acum, atuncea iar va să grăiască, când să vor închina și să vor pleca lui Dumnezeu toate genuchile, céle cerești și céle pământești și céle de dăsuptu. Și să va mărturisi de toată limba, cum zice Isaia prorocul.

Atuncea va fi ferice de cela ce va afla și va câștiga îndrăzneala pentru lucrurile lui céle bune înaintea lui Hristos, judecătoriului celui drept. Și vai de cela ce să va afla că au lăcuit în traiu și în viață spurcată în lumea aceasta, că cu multă rușine și ocară va sta înaintea lui Hristos Dumnezeu. Ia aminte și socotéște, o, oame, acestor cuvinte ce fură grăite, și caută în mormânte și vezi oasele noastre cum zac, și-ți vino în gând și în firea inimii tale, și cugetă ce sfârșit vei să aibi, și te întoarce cu lacrăme. Și de vei putea să-ți aduci aminte, chibzuiaște și zi: carele iaste împăratul și carele iaste omul cel prostu și de nimic? Carele iaste bogatul și omul cel lăudat, și carele iaste săracul și cel de nimic? Carele iaste robul și carele iaste cel slobod? Sau carele iaste stăpânul, sau care iaste sluga, robul și slobodul? Cu adevărat întocma va fi stăpânul și sluga, robul și slobodul.

Și cu adevărat din lucrurile lor sau să vor înălța, sau să vor rușina. Și cu adevărat din lucruri vor fi cunoscuți și cei ce vor fi aleși întru mărire și întru înălțime.

Ia spune-mi acum, o, oame, că iată că ai trăit 50 de ani sau măcar și 100 și te-ai îmbogățit și ai făcut feciori și féte și ai însurat și ai măritat și ai luat zéstre și ai dat și ai avut grijă di toate céle lumești și ai ajunsu de ai biruit și ai stăpânit mulți oameni și multe limbi. Dar acum, după acéstea, ce mai gândești să mai câștigi? N-ai ce mai câștiga, fără numai moartea. Dar după moarte, judecată, dar după judecată, împărățiia ceriului sau munca iadului și matca focului, care n-are sfârșit, nici pocaianie. Căci că după moarte nu iaste plângere, nici în iad nu iaste pocaianie.

Dar pentru ce nu iaste? Pentru că tot plânsul și căința și vaetele de acolo, nici de un folos nu suntu celor ce nu s-au păzit în viața această de acum în curăție și în milostenii și într-alte bunătăți, care plac lui Dumnezeu. Că zice: „Nu iaste în moarte care să-și aducă aminte de tine, și în iad cine să va mărturisi ție? “ Cu adevărat nimeni, măcar de ne-am cum nevoi și să ne rugăm, nimeni nu ne va scoate.

Iată acum, o iubitul meu fiiu, câte pilde țe-am arătat din scriptura legii noao. Așijderea și dumneavoastră, credincioșilor miei boiari, mari și mici, și tuturor slugilor méle, carii slujiți cu buna și sfânta adeverită credință, și altor oameni, tuturor, carei cred lui Dumnezeu. Așijderea și din scriptura cea veche, cât m-am priceput, m-am nevoit de v-am arătat și v-am spus. Pentru acéia pohtiți, iubiți lucrurile céle bune și drépte, iar de faptele céle réle voi vă feriți și vă depărtați, și faceți pre Dumnezeu să vă fie milostiv și blându, cu ruga și cu postul, cu curățiia și cu alte bunătăți, cu multe.

Scripture echoes

↩Gal.2.20 — I have been crucified with Christ, and I no longer live, but Christ lives in me. And the life I now live in the flesh, I live by faith in the Son of God, who loved me and gave himself for me.
↩2Cor.5.15 — and he died for all, so that those who live might no longer live for themselves, but for him who for their sake died and was raised.
↩Gal.2.20 — I have been crucified with Christ, and I no longer live, but Christ lives in me. And the life I now live in the flesh, I live by faith in the Son of God, who loved me and gave himself for me.
↩Matt.19.27-Matt.19.29 — Then Peter answered him, 'Look, we have left everything and followed you. What then will there be for us?' Matt.19.28 — And Jesus said to them, "Truly I tell you, in the renewal of all things, when the Son of Man sits on his glorious throne, you who have followed me will also sit on twelve thrones, judging the twelve tribes of Israel." Matt.19.29 — And everyone who has left houses or brothers or sisters or father or mother or children or fields for my name's sake will receive a hundredfold and will inherit eternal life.
↩Matt.18.20 — For where two or three are gathered in my name, there I am among them.
↩Acts.4.32 — Now the great number of those who believed were of one heart and soul, and not one of them claimed that any of their possessions was their own, but everything they had was held in common.
↩Eph.6.12 — For our struggle is not against flesh and blood, but against the rulers, against the authorities, against the cosmic powers of this darkness, against the spiritual forces of evil in the heavenly places.
↩Isa.40.6-Isa.40.8 — A voice says, "Cry out!" And I said, "What shall I cry?" All flesh is grass, and all its faithfulness is like the flower of the field. Isa.40.7 — The grass withers, the flower fades, for the breath of the LORD blows upon it; truly, the grass is the people. Isa.40.8 — The grass withers, the flower fades, but the word of our God stands forever.
↩Isa.40.7 — The grass withers, the flower fades, for the breath of the LORD blows upon it; truly, the grass is the people.
↩John.5.28-John.5.29 — Do not marvel at this, for an hour is coming in which all who are in the tombs will hear his voice John.5.29 — and they will come forth—those who have done good, to the resurrection of life, and those who have done evil, to the resurrection of judgment.
↩1Cor.15.52 — in a moment, in the twinkling of an eye, at the last trumpet—for the trumpet will sound, and the dead will be raised imperishable, and we will be changed.
↩Phil.2.10 — so that at the name of Jesus every knee should bow, in heaven and on earth and under the earth,
↩Isa.45.23 — By myself I have sworn; from my mouth has gone out a word of righteousness, and it shall not return: that to me every knee shall bow, every tongue shall swear.
↩Isa.45.23 — By myself I have sworn; from my mouth has gone out a word of righteousness, and it shall not return: that to me every knee shall bow, every tongue shall swear.
↩Rom.14.11 — For it is written, 'As I live, says the Lord, to me every knee shall bow, and every tongue shall confess to God.'

Notes

1 ↩The chain of "și... și... și" clauses is a single extended subject resolved by "unii ca acéia" ("people like that"); the English keeps the three-part list and the summarizing apodosis rather than splitting it into separate sentences, since the parable's force depends on all three faults being compared to one image.
2 ↩The source reads "acei păsăréle înțelépte i să déde glas" — plural demonstrative and adjective with a singular verb and singular clitic. Translated as singular to agree with the one nightingale of s2, which the rest of the chapter requires.
3 ↩"a zbura în slavă" here means to fly up into the open sky (slavă in the older sense of 'height, the heavens'), not 'to fly in glory'.
4 ↩"zgripțor" (variant "gripsor" in the next section) is the griffin of legend; the point of the boast is its absurd size.
5 ↩"Crez" here functions as a parenthetical appeal ('surely, remember'), not as a creedal statement of belief.
6 ↩"gripsor" (spelled "zgripțor" in the preceding section) is the fabulous griffin; the bird's point is that a pearl larger than a griffin's egg could not possibly be inside a nightingale.
7 ↩The source sentence consists of a bare question mark with no text, most likely a stray punctuation artifact from the printed edition rather than a real sentence.
8 ↩"Drept acéia" is a resumptive connective ("for that reason, therefore"); it draws the moral out of the nightingale fable just told, so it's rendered "So then."
9 ↩The saying is attributed to Scripture but matches no single verse exactly; it echoes the wisdom tradition on the hasty-tempered (cf. Proverbs 14:17, Sirach 1:22). Left as a candidate for later resolution.
10 ↩"a-ți întinde dreapta mai sus" — to reach with your hand above your appointed station: an image of overreaching one's God-given authority, not a gesture of blessing.
11 ↩The conditional clause ("daca, de vréme ce au pocăință, după ce greșescu") is elliptical in the source and its main clause is left unfinished before the question mark. Translated for the most plausible intended sense: given that repentance remains open after sin, why strive for unbroken purity?
12 ↩"cel dulce" is literally "the sweet one," a standard Slavonic-Romanian devotional epithet for God; rendered "gracious" to keep the warmth without the misleading modern connotation of "sweet."
13 ↩The phrase "a se încurca" is written twice in succession in the source — an evident dittography; translated once.
14 ↩Romanian trufie is pride/haughtiness; the phrase renders the Johannine "pride of life" (superbia vitae). "Arrogance of life" keeps the moral edge without archaic phrasing.
15 ↩The "garment" is the baptismal robe of the cleansed soul; the subject of the cleansing is God, implicit in the Romanian. Neputrejune ("incorruptibility") carries the patristic sense of imperishability, not merely cleanliness.
16 ↩Romanian 'muncă / a munci' here carries its older sense of judicial torture and torment, not 'work'; rendered accordingly throughout this section.
17 ↩'îl luo pentru noi și-l închipui și-i zise botezu': Christ underwent this baptism (his passion) on our behalf and set it forth as the model the martyrs would follow. 'închipui' here means to prefigure/set forth as an image, not 'imagine'.
18 ↩The quoted span echoes Psalm 18:5 (Vulgate) / Psalm 19:4, taken up at Romans 10:18. The Romanian adds "gave light and set straight," which is not in the biblical wording; kept as part of the quoted clause since the source marks it inside the quotation.
19 ↩The present tense is the source's own: the saints (through their relics and intercession) are described as still acting now.
20 ↩"Wounded" renders răniră in its devotional sense: pierced with longing for God, not injured. Compare the wound of love in Song of Songs 4:9.
21 ↩Literally the rough cloth wrappings worn on the feet; here it stands for the poorest sort of clothing, so it is rendered as coarse coverings.
22 ↩The verb form is irregular in the source. Read as a form of a se înrădăcina, 'to take root,' which fits the planting image in the same clause; a privative reading ('be uprooted') would contradict the heavenly object of the longing.
23 ↩The verb here ("să îndeletnicea de") normally means "busied themselves with," which contradicts the ascetic context; the intended sense is almost certainly privative — they held themselves apart from all comfort and bodily rest. Rendered accordingly.
24 ↩The Slavonic-Romanian wording turns the saying into a rhetorical question with a negated verb ("what we ought to have done, we have not done?"). Read as a self-abasing rhetorical question — the servants claim no credit beyond bare duty. Rendered as a question to keep that force.
25 ↩This segment contains no words — only the closing quotation mark and period that shut the quotation begun in s7. Rendered as the closing quotation mark alone; nothing has been invented.
26 ↩The Romanian is compressed: "voia să nu să arate oamenilor îndreptare, de la dânșii să ia plată" reads as a single negated purpose — they refused to show their righteousness to people in order to be paid by them. Rendered as one negated purpose rather than two separate clauses.
27 ↩"limii" is read as lumii, "of the world" — a common orthographic variant in the manuscript tradition; the sense "glory of this world" fits the contrast with the glory of God.
28 ↩"să precestuia" (Slavonic pričęstiti) is the technical verb for receiving Communion; "jungherii cei făr' de sânge" renders the Byzantine liturgical formula for the bloodless sacrifice (θυσία ἀναίμακτος), kept literal to preserve its Eucharistic specificity.
29 ↩"That warfare" is the interior spiritual battle against temptation; "caznele" here carries the sense of the torments or ordeals such assaults inflict.
30 ↩The Romanian keeps a beekeeping image throughout: the monks return to their "colibe" (huts, like hives) and lay up honey in the vessels of their hearts.
31 ↩"Nastavnic" is a Slavonic term for the spiritual director or abbot who instructs and leads the community.
32 ↩"Poslușanie" is the Slavonic term for monastic obedience; "patemă" covers both the passion endured and the suffering embraced with Christ.
33 ↩The adversative "ce" (= modern Romanian "ci") is rendered "rather," preserving the correction of the preceding clause: the number is illustrative, not restrictive.
34 ↩The source reads "și cin," which appears to be a truncated form of "cinu" (order, rank, monastic rule of life). Translated as "discipline"; the reading is uncertain.
35 ↩"streinătate" means both literal exile and the ascetic ideal of being a stranger in the world; rendered "exile from home" to keep both senses in view.
36 ↩"vecini" here carries the scriptural sense of "neighbors" (those near at hand), not merely geographical residents.
37 ↩'Scârba cea de véci' — literally 'the eternal loathing/grief'; rendered 'everlasting misery' to keep both the sorrow and the permanence.
38 ↩'Deacii ei' is ambiguous: it may mean 'then, afterward' or 'those who belong to it, its followers'. The following clause ('once they draw near to it') requires a human subject, so 'its followers' is taken as the intended sense, with 'and then' preserving the temporal force.
39 ↩'smeréște' is the same verb used for spiritual humbling; here the sense is degradation — the world's humbling is punitive, not the virtue of humility.
40 ↩'céia' (those) refers to the earlier generation of the world's victims, 'ceștea' (these) to the present one; the contrast is temporal, so 'now' is supplied to carry it.
41 ↩"Întunerece de nevoi" is literally "darknesses of troubles"; in older Romanian usage "întuneric" also functions as a numeral for a myriad (ten thousand), which is the sense adopted here.
42 ↩"Iubitoriul de oameni" renders the Greek liturgical epithet philanthrōpos, "lover of mankind," a standard Orthodox title for God.
43 ↩The clause chain introduced by "că" ("for") gives the reason his forgetting is so foolish: every danger is still in place. Rendered as "for" with the following "iar" clauses kept as parallel "while/and" links rather than new sentences, to preserve the piling-up force of the original.
44 ↩"Stihii" is the Greek-derived term for the classical elements (earth, water, air, fire) held to compose the body; the four asp heads of the parable are read as these.
45 ↩The source reads "mațe" (literally "entrails/guts") of hell — the image is of hell's devouring belly; rendered "jaws" for the swallowing-and-devouring action the sentence describes.
46 ↩The source spells "sefletelor" for "sufletelor" (of their souls); read as a scribal variant.
47 ↩'cu fățării și cu îndoiri' literally 'with two-facedness and with doublings'; rendered 'with pretense and a divided heart' to keep both the hypocrisy and the half-heartedness.
48 ↩'îmi puneam sufletul mieu pentru tine' — suflet is 'soul'; here the idiom 'lay down one's life' is intended, so 'life' is used per the anima policy allowance for idioms.
49 ↩'țoluri' are coarse woolen rugs or blankets; the detail evokes a burial shroud, which the allegory's interpretation makes explicit.
50 ↩"urgie" here means a ruinous calamity or visitation of wrath rather than personal anger; rendered "cruel doom" to keep the sense of a disaster falling on him from outside.
51 ↩The sentence opens with "Iar" (adversative/continuative) and pivots on "ci" ("but rather"). Rendered as "But… — I won't forget it; I'll repay…" to keep the contrast between what the man expected (nothing) and what the third friend promises.
52 ↩"împăratul" can mean either "the emperor" or "the king"; in the allegory (unfolded in the next section) the figure stands for God as judge. "Emperor" is kept for the narrative surface, leaving the allegorical identification to the interpretation that follows.
53 ↩The source for this sentence consists of a single question mark with no surrounding words. Nothing translatable survives, so the mark is carried over unchanged rather than filled in with invented content.
54 ↩"i se umili inima" is literally "his heart was humbled/brought low" — the compunction of a heart pierced by grief over misplaced trust. Rendered "his heart broke" to keep the emotional force; the humbling sense is carried by the confession that follows.
55 ↩"dășartăciunile lor" is the Romanian equivalent of vanitates — kept as "empty vanities" to preserve the biblical register of vanity rather than flattening to "worthless things".
56 ↩"Obiiale" (obiele) are strips of cloth wrapped around the feet; here rendered "wrappings" for the burial cloths a corpse is dressed in.
57 ↩"Își uraște trupul și sufletul" is read as the idiom for wearing oneself out / ruining body and soul for their sake; a more literal reading would be "he comes to hate his own body and soul," i.e. he spends himself utterly on them. Sense translated, reading uncertain.
58 ↩"Vameșii" are the demonic toll-collectors of the Eastern Christian aerial toll-houses (telonia), who examine the soul after death; "toll-keepers" preserves the customs-house image rather than flattening it to "accusers".
59 ↩"Milosteniia" here covers almsgiving/merciful giving; rendered "mercy toward the poor" to keep both the mercy and the concrete charitable act. "Iubirea de oameni" (philanthropia) rendered "kindness toward others".
60 ↩"Let's not love" here is comparative, in the manner of the Gospel's "hate father and mother" (Luke 14:26): the point isn't contempt for family but refusing to make them one's ultimate trust, as the preceding parable of the three friends makes clear.
61 ↩"Răutățile" can mean either evils/harms suffered or wickedness committed; the threefold time frame (now, at death, in the age to come) favors the broader "every evil."
62 ↩"taină mare" is rendered "great mystery"; the word carries both "secret" and the sacral sense of "mystery," and the context (death stripping every rank) favors the latter.
63 ↩"păharul ei" — literally "her cup"; Romanian moarte is feminine, and the text goes on to personify death, so the feminine pronoun is kept rather than flattened to "its."
64 ↩"iată acum cu totul să ia" is compressed and ambiguous: it can mean 'now he is taken away entirely' (death seizes him) or 'now he is entirely taken/carried off.' Both readings agree on the sense of total seizure, which is what is rendered here.
65 ↩"pre dreptate" is taken adverbially, 'justly, with good reason.' A judicial reading ('at the judgment he is terrified') is grammatically possible but less likely here, since the following clause gives the cause rather than the setting.
66 ↩"Vămile céle din văzduh" are the aerial tollhouses — the Byzantine image of the soul's post-mortem passage past accusing spirits who exact a toll for each sin. Rendered literally rather than paraphrased, since the whole section depends on the image.
67 ↩"Vameși" is rendered "tax collectors" to hold the toll-image of s1 together: the aerial powers are pictured as customs officers demanding payment at each gate. "Ispititori" is "testers" in the sense of those who put the soul on trial by tempting it.
68 ↩"Milosteniia" is mercy enacted as almsgiving. "Mercy shown to the poor" keeps the durable term mercy while preserving the concrete sense the next two sentences require.
69 ↩"Procatori" (from procurator/advocate) are those who plead our case at the judgment; "advocates" keeps the courtroom force without importing a technical legal term.
70 ↩"Vă răsipiți" is the same verb used of a body scattering into dust; "crumbling away" keeps the physical decay in view rather than reducing it to social dissolution.
71 ↩"cu tot de-adinsul" means deliberately, in earnest, with full attention; rendered as "look with real attention" rather than a flat "carefully" to keep the imperative force.
72 ↩"harap" (arap) denotes a Black African or Moor; in the period the contrast with "om frumos" (a handsome/beautiful man) is a contrast of complexion and looks. Kept literal rather than softened, since the point is that death erases every visible distinction.
73 ↩"boiariu" (boyar) is the Romanian noble landholder; left untranslated as a title, since "nobleman" would blur the ranked sequence emperor / prince / boyar / servant.
74 ↩"nevoe" here carries the older sense of hardship/distress rather than "need"; "greutate" is literally weight, kept concrete as "crushing weight" to match the lament's force.
75 ↩This sentence answers the question that closes the previous section ("Where is the beauty of the face now?"). The subject is left implicit in the source; English supplies "it" to keep the question-and-answer rhythm of the whole passage.
76 ↩"clipeala ochilor" is the blink or flicker of the eyes — the living movement of a face; "vederile lor" is their seeing, their sight. Rendered as "quick glance" and "everything they saw" to keep both the motion and the faculty in view.
77 ↩"grumazii" is plural in the source but refers to a single neck or throat; "nétezi" means smooth, unwrinkled. English uses the singular, which is how the feature is named today.
78 ↩Romanian «s-au deznodat» is literally 'they have come untied/unknotted'; of a corpse's hands it means the joints have loosened and fallen apart. Rendered concretely to keep the decay imagery of the surrounding ubi sunt sequence.
79 ↩«înflorirea statului»: stat here means the body's stature or frame, so the phrase is the flowering — the prime — of a person's physical form, not anything political.
80 ↩"Unsorile" are ointments or scented oils; "zulufii" are the long, styled locks of hair worn as ornament. The pairing evokes the grooming of a courtly body now in the grave.
81 ↩"Dăzmirdăciuni" covers pampering, caresses, and pleasurable self-indulgence; "indulgences" keeps the note of soft living without narrowing it to a single vice.
82 ↩"Părerile" are opinions or self-regarding notions; "nălucirile" are phantoms or illusions of the mind. Together they name the empty mental world people build for themselves.
83 ↩The causal "că" is rendered "because": the return to dust isn't an accident but a disclosure of what the body always was.
84 ↩The adversative "Însă" ("But") turns the passage away from the preceding meditation on decay; the correlative "cum ... așa" ("just as ... so") is preserved because it carries the argument: the same bodies now lying in the tomb are the ones that rise.
85 ↩"toate genuchile" ("all knees") is rendered "every knee" to keep the familiar cadence of the scriptural formula the sentence is quoting; the threefold "heavenly, earthly, and those below" is the standard Philippians 2:10 triad.
86 ↩"îndrăzneala" here carries the patristic sense of parrhēsia — bold, unashamed access before God — rather than mere daring; rendered "confidence" to keep that force.
87 ↩"firea inimii tale" is literally "the nature of your heart"; rendered "the depths of your heart" to keep the interior force without the archaic phrasing.
88 ↩"prostu" in this period means plain, common, of low station — not "stupid"; rendered "lowly."
89 ↩"lucrurile lor" literally means "their things"; in this judgment context it carries the standard sense of "their works/deeds," as the parallel in s2 and the surrounding judgment scene confirm.
90 ↩Romanian "limbi" (literally "tongues") is the standard older idiom for foreign peoples/nations; rendered "nations" to preserve the political sense alongside "mulți oameni."
91 ↩The vocative "o, oame" ("O man") is rendered "friend" to keep the direct, personal address without pseudo-archaic diction.
92 ↩"Matca focului" is literally "the bed/channel of the fire" (as of a riverbed), i.e. the deep source or reservoir of the flame; rendered "the pit of fire" for the concrete image English readers will hear.
93 ↩"Nici pocaianie" attaches to the fire, not to the sinner: repentance is no longer available there, not merely unperformed. Rendered as "no repentance" so the ambiguity of the source is preserved rather than resolved.
94 ↩Closely tracks the Psalm verse quoted in the next section ("in death there is none that remembers you, and in hell who shall confess to you?"); the pairing of futile weeping with impossible repentance is the author's own gloss on it.
95 ↩"Dar" is adversative and picks up the previous section's claim that after death there is no weeping and in hell no repentance; the question is rhetorical, so "But why is there none?" carries the elliptical subject forward rather than repeating it.
96 ↩"căința" is repentance/remorse, but here it names the useless after-death regret rather than saving repentance; "remorse" keeps that distinction. "milostenii" is almsgiving/works of mercy; "bunătăți" here means good deeds, not goods.
97 ↩Quotation matches Psalm 6:5 (Vulgate 6:6). "să va mărturisi ție" renders the Greek/Slavonic ἐξομολογήσεταί σοι — confess in the sense of giving thanks and praise; "praise you" carries that sense. Quotation opens here and closes at the start of s4.
98 ↩The closing quotation mark stands at the head of this sentence in the source and belongs to the Psalm quotation in s3; it is retained in place rather than moved. "măcar de ne-am cum nevoi" is a concessive idiom — "however hard we might strive".
99 ↩"scriptura legii noao" is literally "the Scripture of the new law" — that is, the New Testament. The phrase is kept close to the source because it pairs deliberately with "the old Scripture" in s3.
100 ↩"faceți pre Dumnezeu să vă fie milostiv" literally means "make God be merciful to you." The idiom is one of moving God to mercy through repentance and ascetic practice, not of compelling him; the direct phrasing is kept because it is the source's own force.

Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios companion

Rule yourself daily, not just on retreat

Chosen Portion turns the mirror into a daily practice — a short reading and examining question each morning before you lead anyone.

Chosen Portion makes the mirror daily: the ruler-formation questions this collection preserves become a two-minute morning examination in the app.

A daily formation reading drawn from centuries of counsel to those in authority
One pointed examination question a day — two minutes, before the meetings start
Track your practice over weeks and watch the examined life become a habit

Chosen Portion — Daily Prayer (free iOS app) →