POVESTE A FERICITULUI VARLAAM ȘI A LUI IOSAF, FECIORUL LUI AVENIR ÎMPĂRATU

Era un împărat mare și slăvit foarte. Deacii el odată să puse într-o carâtă ferecată cu aur și împrejurul lui era toți domnii și boiarii săi, cum să cade unui împărat. Deci mergând așa, întâmpină doi bărbați îmbrăcați în haine sparte și întinate și cu fețele sélbede și négre și împăijinate. Iar acel împărat îi știia pentru ce suntu așa, că li să topise trupurile și să veștejise de post și de ajun și de neodihnă. Și cum îi văzu împăratul acela, îndată sări din carâtă și mérse dă căzu jos pre pământu și să închină înaintea lor. Deacii să sculă și-i luo în brațe și cu dragoste-i sărută. Iar priiatenilor și boiarilor lui nu le fu aceasta pre voe, ce zicea adinsu ei-și: „Nu să cuvine, nici să cade să se facă aceasta cinstei împărătești“. Iar împăratului nu-i îndrăznea să-i zică în față.

Ci avea acel împărat un frate, deci ei ziseră: „Așa te rugăm să zici împăratului: „altă dată să nu mai facă atâta batjocuri cinstei și coronei împărătești““.

Deacii, el zise împăratului, iar împăratul împută nechibzuialii și nepricéperii lui și-i déde răspunsu, care el nu să putea domiri ce va să fie. Și avea obiceaiu acel împărat așa: când va judeca pre cineva spre moarte, el trimitea la poartă-i pre un trâmbitaș de-i trâmbita cu trâmbița. Deacii acela, deaca auziia glasul trâmbitei la poarta sa, el știia că iaste a doao zi de periciune. Iar deaca înseră, trimise împăratul trâmbitașul cu trâmbita cea de moarte, de trâmbită înaintea porții frățâne-său. Iar el, deaca auzi trâmbita cea de moarte trâmbitându la poarta sa, să părăsi de-a mai trage nădéjde de viața aceștii lumi, ci toată noaptea fu în grijă și în gânduri de scârbă, și-și tocmi casa și învăță de toate pre rând, ca cel ce știia că va să moară. Iar dimineața, deaca să făcu ziuo, el să îmbrăcă în haine négre și de jale. Așijderea să îmbrăcă și jupâneasa-i și toți copiii săi. Și mérse el la divanul împăratului plângând și tânguindu-se cu amar.

Iar împăratul, deaca-l văzu că plânge așa cu amar, îl cheamă la sine într-o cămară înlăuntru și zise: „O, om neînțelegătoriu și fără chibzuială! Dar deaca vréme ce temi așa numai de o trâmbiță a morții și de un frate al tău și om ca și tine, căruia nu i-ai stricat nimic, nici ești vinovat, dar mie cum îmi aduci împutăciune căci am sărutat cu smerenie pre mărturisitorii Dumnezeului mieu, care mi-au spus moartea și mi-au mărturisit mai adevărat decât trâmbița, și mi-au vestit vestirea cea înfricoșată a stăpânului mieu, căruia am greșit mult și am făcut păcate mari înaintea lui? Iată, acum vădiiu și arătaiu nebuniia ta și în chip ca acesta te înfricoșaiu și te spăimaiu; și preste puțină vréme voi arăta aiavea și nebuniile celor ce te-au îndemnat să-mi grăești așa“. Și deaca mângâe pre frate-său și-l folosi cu cuvinte ca acéstea, și-l lăsă de mérse acasăși, deacii porunci de făcu 4 coșciuge de lemnu. Ci 2 le ferecă preste tot cu aur și băgă într-însele oase împuțite și scârnave, și plehupele deasupra le bătu și le țintui tot cu cue de aur, iar célélalte 2 le unse numai cu smoală pre dânafară și le umplu de pietri scumpe și de mărgăritariu și de alte miroseale bune, și le înfășură câte cu o târsină. Deacii cheamă împăratul pre boiarii și pre priiatenii acéia ce-i împutase pentru întimpinarea acelor săraci și puse înaintea lor acéle coșciuge, câte 4, și zise să să prețuiască ce vor plăti céle ferecate cu aur și ce vor plăti céle unse cu smoală. Iar ei puseră preț mare și mult celor ferecate și ziseră că întracélea să cade să fie corone și lucruri scumpe și brâne împărătești. Iar celor smolite ei le puseră preț puțin.

Atuncea zise împăratul cătră dânșii: „Bine știim că veți zice voi așa! Ce nu se cade așa, ce să cade cu ochii cei dinlăuntru să vedeți céle dânlăuntru ce suntu într-însele, sau de vor fi de cinste sau de necinste“. Și zise împăratul să dășchiză sicriile céle ferecate cu aur și, deaca le dășchiseră, eși dintr-însele o împuțiciune rea, și văzură într-însele lucruri grozave. Deacii zise împăratul: „Acesta iaste chipul cel îmbrăcat în haine scumpe și frumoase, și céia ce să trufescu cu slava cea multă, iar înlăuntru ei sunt plini de lucruri réle și morți și împuțiți“. Apoi zise împăratul le dășchiseră și coșciugele céle unse cu zmoală, și cum de dășchiseră eși dentr-însele miros frumos și se văzură lucruri minunate și scumpe și frumoase. Deacii zise împăratul cătră dânșii: „Acéste coșciuguri știți cui se asemenează? Asemenează-se celor doi oameni, carii era îmbrăcați în haine sparte și cu férfenițe întinate și împăijinați la obrazu și mânjiți și negri și nădușiți și osteniți, cărora le căutați voi numai chipurile céle denafară și mi i-ați împutat, căci m-am închinat eu lor pân’ la pământu. Iar eu, pricepând și cunoscându cu ochii cei dinlăuntru ai înțelégerii méle curățirea sufletelor lor și a lor strălucire, care era mai minunat și mai frumoase decât coroana și decât toată cinstea împărăției méle, curățiia sufletelor lor și strălucirii lor, iată acéstea toate, încă și caftanele céle împărătești, pentru mărirea acelora nimic n-am băgat seama, ci le-am călcat toate pre pământu jos, înaintea lor“.

Așa-i învăță să nu caute, nici să ia aminte cătră céle denafară.

Așijderea fă și tu, cum făcu acel împărat bun și credincios, și te vei înălța întru smereniia ta. Și să cinstești pre cei ce suntu robi lui Dumnezeu, că acéia suntu și frații lui.