SR
← Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios/Book 1 · Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
Chapter 19NeagoeInvataturi.1.19

PILDĂ DIN EVANGHELIE

The Wedding Feast and the Called

The parable of the wedding feast is explained as God's calling of the Hebrews and then the Gentiles, who are invited to salvation through faith and baptism.

A king held a wedding feast for his son, and he sent out his servants to call those who had been invited to the wedding. The meaning: those who were invited are the Hebrews, whom God called first through the prophets; and after that God himself came to them — but they, being a wicked and thankless people, neither longed for nor wanted the mercy of God's mercies, and instead set themselves all the more crosswise and against him.1 For they killed the prophets, and the King of all and God of our salvation, Jesus Christ, they crucified on the cross, pierced his side with a spear, and handed him over to death and burial. But by his own power he rose on the third day, as God, and after forty days he ascended into heaven to the Father—from whom he had also come down, because of the great mercy he had toward us. But the Hebrews who had been invited proved neither fit nor worthy of the wedding and of the heavenly bridal chamber.2 And at the time of the Lord's ascension, he sent out his holy disciples and apostles, saying: "Go out to the crossroads"—meaning, as it were, through every place, every region, and the whole world—"and invite the lame, the bad, and the good": that is, all the nations, who had been held back by the devil.3 The lame and the broken are those cut off from the true faith and from the God who made them.4 And all the nations came to the wedding and entered even into the bridegroom's chamber and into the riches of the kingdom of heaven, through faith and through baptism.

The Wedding Garment and Judgment

The importance of maintaining the purity of the baptismal garment (one's life) is emphasized, with a warning of judgment for defilement and a promise of reward for perseverance, referencing the apostles' mission.

Then, after we've come in to the wedding and been baptized, we go and foul ourselves all over again and defile that garment of ours, the garment of the soul, which God wove for us — not any human being — and which he washed white and made holy from our birth, by water and by the sending of the Holy Spirit.5 But when he came in to look at those seated there — at his second and terrifying coming — he saw a man who had defiled his garment with fornication and with murders, with drunkenness and with greed and love of wealth, and with other evil things, many of them, and with injustices; and he said to him: "Friend" (and why did he call him "friend"? Because we have been called friends and sons of God), "how did you dare to come in and sit down in front of me in filthy, stinking clothes?6 Why haven't you kept the order of your baptism in purity? Instead, by your life and your brutish way of living you defiled your own garment — the one I cleansed and washed white, whiter than every beauty in the world, and gave to you as a gift, so that because of it you might reign with me in joy and in gladness beyond all telling."" And he was silent, because he had nothing to give him the nerve to speak, since he had defiled the garment of faith and of baptism with the filthiest of filth.78 Oh, what bitterness and what distress and what a weight of misery there will be then — through ages that never pass and have no end — for those who will have defiled the garment of their baptism! But for those who will have struggled and kept the garment of their baptism in great faith and in unbroken purity — oh, what good and what joy will meet them! For Chrysostom says they'll have great boldness before God.9 And if someone objects that the ones called from the nations weren't called back then—since at that time the apostles hadn't yet been beaten and tortured with a whole darkness of torments, but suffered only after the Resurrection, because it was then that he told them: "Go and teach all the nations"—10 —then our answer is to say that he sent them out and taught them both before the crucifixion and after the crucifixion.

The Call to the Crossroads

The text explains the apostles' mission to both Jews and Gentiles, emphasizing God's inclusive mercy in calling all, even the unworthy, to the wedding feast.

Before his crucifixion, he sent them out and said, "Go to the lost sheep of the house of Israel!" ?11 Similarly, after his crucifixion, he didn't stop either but commanded them to continue teaching. And even though he told them to teach all the nations, he also showed them plainly that he was about to ascend into heaven, so that they would first speak and bear witness about these things, and he said to them: "Receive the power of the Holy Spirit, which has come down upon you, and be my witnesses in Jerusalem and in all Judea and to the ends of the earth."1213 Paul says the same thing: "The one who worked in Peter for the apostleship of the circumcision worked in me too for the apostleship of the nations." That's why the apostles set out and went to the Jews, living in Jerusalem for a long time. Then, once they were driven out, they scattered and were sown among all the nations.14 But consider and see here too the love that gives them honor.15 For he said: "Whomever you find at the crossroads, call them to the wedding." For this same word he had spoken earlier to the Jews, he had also spoken to the Greeks. For many Greeks lived among the Jews, and even though they lived right there with them, the Jews kept dealing treacherously with them and slandering them — just as Paul says in his parable: "It was necessary that the word of God be spoken to you first; but since you have judged yourselves unworthy, look, we are turning to the nations."1617 That is why he himself said, "The wedding is ready, but those invited were not worthy." This had to come before that, because he knew he had left no one untaught — not in a single matter — and had taught them all with gentleness.18 Look: he came himself, and afterward he sent his messengers as well — and by this he hems them in and stops their mouths, while he teaches us to carry out everything that is his. For it was because they were not worthy that he said: "Go out to the crossroads, and whomever you find, call them — even if the ones you come upon are outcasts."19 See how he spoke both loftily and humbly: he said that "the fornicators and the tax collectors will inherit heaven," and that "the last will be first and the first last."

Faith, Works, and Divine Goodness

The importance of living a good life alongside faith is stressed, attributing salvation to God's goodness and mercy, especially for the Gentiles who received what was promised to the Jews.

He shows that this is only just, and more than at anyone else he aims his point at the Jews and brings them close to that terrible wailing, into which they are the ones who will go — and more horribly than all the nations.2021 But no one should rest their hope on faith alone — speaking out of faith while their deeds are evil and treacherous — as though it were enough simply to bring the Jews out of unbelief into faith.22 Instead, once you've brought them to faith, you should also guard them in a good life and a good way of living. For your life is the garment, and your work is the call of mercy.23 But why does he press the question so insistently? Because calling unbelievers and cleansing them is not a matter of their own competence or merit; and likewise, guarding and urging those who have been called and cleansed to remain in what they were called and clothed with — that too is not a matter of competence or merit, but of God's goodness.24 For mercy and goodness deserve to be repaid. So don't answer honor with treachery, since he says you didn't receive what the Jews received — you received far greater and richer gifts. Because what was being prepared for them all along, you—unworthy as you are—received. That's why blessed Paul also says: "You nations, praise God for his mercy, because what was promised to them, you are the ones who received it."25

Judgment for Laziness and Filth

A stern warning is given about the severe judgment awaiting those who are lazy and live a sinful life, symbolized by the man in filthy clothes, contrasting it with the fate of the righteous.

So there will be heavy judgment and condemnation for those who are lazy about it, because just as those people were rebuked and disgraced for not coming, that's exactly how it will go for you, if you live a wicked, filthy life.26 For the man who comes in wearing filthy clothes represents the one who dies in a foul and unclean way of life.27 That's why it says he fell silent.28 Keep this in mind: even if a sinful person knows perfectly well that he's done evil, appalling things in his life, he still won't be punished until he's been judged.29 But once he's judged, then the torments no one has ever known will close in on him. And don't imagine his punishment will amount to only that much—only being carried off to some dark place. No: there will be weeping there with no comfort, and grinding of teeth.✦ And this is what's called the pains and wounds that never heal, the ones no one has the strength to bear. Listen, you who have done your deeds in secret and then come to the wedding with your souls dressed in filthy clothes—listen to where you were called from: from the crossroads!✦30 But what does this mean—the lame, the ones whose souls are crippled?✦ It's the people who have defiled their souls with their own willfulness and with the cravings of the body. So now let yourselves feel the shame of it, in the face of the love the One who called you has for people. Let no one go around in those filthy clothes; instead, let every one of you think hard and take care of the soul's own clothing.✦31

True Adornment: The Soul's Garments

The text contrasts outward, worldly adornment with the inner adornment of the soul, urging readers to prioritize spiritual purity over material possessions and worldly appearances.

Listen, men; listen, women; listen, emperors; listen, empresses; listen, boyars; listen, noblewomen; listen, every age and every rank, old men and young men, old women and young women — because those glittering clothes you wear on the outside do you no good at all; it's the inward ones that are useful and worth having.32 Because as long as people are fussed over and go about in shining, beautiful clothes on the outside, we'll have a hard time clothing our souls with the garments of incorruption!33 Because no one has the power to adorn both the body and the soul, and no one can serve both Christ and the devil and do both well. So come, let's throw off this dreadful torment—since nobody would decorate his house with hangings and all sorts of gilded ornaments and then go and sit down among his servants dressed in filthy rags.34 But look at you—this is exactly what you do and what you are: the house of your soul is what we call the body, and you make it lovely with all kinds of fine clothing, while you leave your soul lying there covered in a wretched rag. Don't you know that the emperor ought to be adorned more splendidly than the city? For the city is decked out with curtains of fine, embroidered linen, while the emperor is adorned with beautiful robes and with crowns. So do the same yourself: clothe your body in poor, plain garments, but dress your mind in royal robes, crown it, and set it high in a bright chariot.35 But look — you're doing the exact opposite now, everything backward: you deck out the city, that is, the body, with every sort of clothing, while you leave the king, that is, the mind, bound, so it's dragged off toward the passions and toward senseless, brutish things.36 But you never consider that you've been called to a wedding, and that it was God's own wedding, and you never stop to think that only those souls will enter his chambers that are dressed in shining garments and adorned with gold braid.37

The Wilderness Saints and Heavenly Garments

The example of the desert saints is presented as the true model of adornment for the heavenly wedding, emphasizing detachment from worldly riches and embracing spiritual poverty.

And if you'd like me to tell you who it was that were dressed that way, and who were adorned with the finery a wedding calls for, then remember the saints I've mentioned to you before, many times over — the ones who wore garments of hair and made their home out in the wilderness.38 Those are the ones who were adorned and made beautiful for that wedding, with clothing and finery like that. And if anyone had offered them expensive clothes, however many, they wouldn't have taken them. No—imagine someone telling an emperor to put on a beggar's filthy, torn scraps, and how angry he'd be at those tatters. In just the same way, these people would have paid no attention to royal robes and wouldn't have given them a single thought. The only thing they took into account was the garment of their own goodness.39 That's why they'd have thought no more of imperial robes than of spiderwebs, and would have called them torn, worthless sacking. For with that great and wondrous Emperor who gave the wedding feast, there is finery of another kind, lovelier and more radiant than anything men wear now. And if only the door of your mind could be opened so that you could see their thoughts and their souls and all the adornment they carry within, you would fall to the ground, because you couldn't bear the sight of the beauty of their souls, and the light and the shining of their garments, which blaze brighter than lightning.

Living Like Soldiers of Christ

The text encourages a life of detachment and spiritual warfare, comparing the Christian life to that of soldiers in a camp, focused on heavenly goals rather than earthly possessions.

Now let's also talk about the people of long ago, the ones who were remarkable. Notice that their examples point toward difficult things, and many of them. So I'm leading you toward the way those saints walked, because there's nothing bad in it to make you sad. Instead, it was as if they were pitching their tents in heaven—that's how they made their home far away from here.40 The ones who bore hardship in this world and wore themselves out striving toward him—that's exactly why they built themselves houses in heaven, because they fled the town, the cities, and the houses. Because anyone who intends to give himself completely to God isn't meant to settle into houses. He ought to live in the kind of dwelling you can pick up and move, like someone who knows he's about to leave his lodging.41 So everyone who spends his days and lives that way lives crosswise to us, set against the way we live. Because we don't live like people in an army camp; we live like people in a walled city, at peace.42 But who has ever built himself a stone house in a war camp, knowing that soon, after only a little while, he'll have to walk away from it again? Nobody has ever done it. And if anyone even started to, he'd be killed as a traitor.43 Or who would buy even a mile of ground in wartime and put up a manor on it?44 No one would do such a thing. For even if someone did think of doing it, the others would tell him: "You came here for war, not for business!" So why do you wear yourself out with such longing and craving for a place you'll be leaving in a little while? Let it go—once we reach our own homeland, then you can do this there! This is what I'm telling you now, my son: when we go up to the city of the Jerusalem above, there you'll do this—except that there there's no struggle and no toil at all, because that wonderful and mighty King will do it all himself.45 And here it's enough to live in a dugout hut fenced round with a little hedge; building fortresses and houses of stone is of no use whatever.46 Consider how the Tatars live in houses built on wheels, their dwellings made just like a shepherd's. Christians ought to live the same way: ranging over the whole world in the fight against the devil, setting free those enslaved and held down by him, and turning around those who are still held fast by the devil and by everything that is his.47

The Wilderness Dwelling and Angelic Life

The simple, detached life of monks in the wilderness is portrayed as a foretaste of heaven, characterized by angelic communion, pure sustenance, and selfless service.

For when those men put up huts for themselves, and then decide to leave them, they simply leave them — the way soldiers would walk away from the army in peace — and afterward they'd be full of gladness and joy.48 For it's a lovelier thing, and far more of a delight, to see the wilderness shaded by companies of monks than to see young fighting men in an army pitching their tents and driving in their spears, and beside the spears setting down their breastplates and weapons, while another whole crowd has eyes like bronze and is armed with iron, with the royal camp carefully tended, and bedding and banquets spread all over the field.4950 That sight isn't the good one; the better one is the one I'm telling you about. Come, let's go out into the wilderness now and look at the shelters of Christ's brave men. We won't see stretched-out tents there, or robes and shimmering hangings to shade a king; we'll see something better and happier than anything on earth.51 For the heavens have opened over that place many times, and wonders and visions have been shown there. And we'll see their dwellings there — dwellings that are in no way lower or smaller than the heavens. For angels have come down and entered them — and not only angels, but the Master of the angels himself. And if he came to Abraham, who was a married man with children, simply because he saw that Abraham loved strangers, how much more will he come to and seek out the person who has broken with his own body and turned against it — and how much more will he settle in and live with the one who has brought his body under control in everything.52 For their tables were clean, free of bribes and interest, and full of love; there were no rivers of blood on them, no slabs of meat, no rich broths, no roasts, no thick reek of cooking, no envy or quarreling, no pointless mixing in. There was nothing but water and bread — water from a clean spring, and bread from their own effort and honest labor. That's why God's Church is dancing for joy, and the priesthood within it — the very image of angelic brightness and radiance.53

The Priesthood and Monastic Joy

The chapter celebrates the spiritual joy and purity of the priesthood and monastic orders, who live in brotherly love and constant prayer, anticipating eternal life.

For in it the priests and deacons offer God a sacrifice without blood, an unbloodied offering, for the failure of understanding and the ignorance of all people.54 In the same way the whole monastic order and rule keeps festival too, as though it were already in heaven, and it rejoices with a joy that comes from God, and prays to God and sings to him with humility and with a voice that never stops, day and night.55 And they praise him with praises beyond telling in the churches of Christ, and they live together as brothers. And it's to them that God has promised eternal life, just as David sings in his song: "Look now — what is better, and what is more beautiful, than for brothers to live together?56 And in many places and in far-off regions round about, they send up to God voices of praise and honor, hoping to receive eternal life and to inherit it. For their banquet tables were the buds and the young shoots of the trees, and that was better than every delicacy on a king's table—and it came with no worry and no fear at all. And they never spoke ill of God, never provoked him to anything, never frightened little children, never laughed at nothing, and never got mixed up in any deception.57 No — it's an angelic table, cleansed and set free from every one of these mixed-up things.

Angelic Table and Heavenly Conversation

The monks' simple meals and heavenly conversations are contrasted with the worldly concerns and gossip of ordinary people, emphasizing their focus on spiritual realities.

And it's laid out on nothing but grass, just as Christ once served a meal in the wilderness. And many do this out in the open field, with no huts at all: for a roof they have the sky, and for a candle to light them they have the moon. And they don't need servants to wait on them, because that light from above that shines on them is more than enough. When the apostles look down from heaven and see this table, it delights them and fills them with joy.58 For if there's joy over one sinner who repents, then think what God will do for so many righteous people who follow Him without ceasing! For there's no master and no servant there; instead, each of them is master to the other.59 Don't imagine any of this is said merely as a parable. For when evening comes on, they feel no fear and no gloom — unlike rich men, who at that hour call to mind all the many worries the day brought them. When night falls, they don't fret about thieves, or lock their doors, or fasten the bars across their houses; nothing that frightens other people frightens them; and they don't have to watch their candles carefully in case a spark leaps out from somewhere and sets their houses on fire.60 Instead, their talk and conversation are always gentle and calm. They don't discuss the things we do—things that are completely useless. That's because we're the ones full of worthless talk, always saying things like: look what happened to so-and-so the ruler; look how this one seized the throne; look how that one ended up, and how someone else took his honor—and much more of the same, even worse.61 But they are always discussing future events and teaching each other, as if they were living in another world, as if they'd been lifted right up into heaven. Everything they speak of belongs to that other world: they speak of the arms of Abraham, of the crowns of the saints, of the dance with Christ. They don't recall or mention the things of the present, the things of this world. It's always about the heavenly King, the war against the devils and their torments, and the paths of righteousness by which the saints were made right.62 How could we match them, or hold our own against them in anything, when we're like the ant? Because just as ants fret and wear themselves out only over bodily things, we do exactly the same. And even that isn't enough for us—we do worse. The ant frets and labors only for what it needs to survive, while we strive to have more than we need left over. And the ant doesn't pry into everyone else's affairs, while we keep our eye on bribes and interest.63

Humility and the Ant's Lesson

The text admonishes readers for being worse than animals in their worldly pursuits, contrasting their behavior with the angelic nature of the saints who have transformed themselves.

So look: we don't even take after the ant — we take after the wolf and the leopard.✦64 In fact, we're worse than they are, because for them, feeding themselves that way is simply their nature, while God gave us a gift and honored us with speech, with reason, and with sound judgment.65 And still, we're worse than wild beasts and worse than livestock. But those men, while they were here among us, made themselves strangers and outsiders. They changed everything that belongs to us—their clothing, their food, their houses, their shoes, and even their speech—and made themselves like the angels. And if anyone had heard them speaking and talking—them and us alike—he would have seen plainly, from their words alone, that they truly are citizens and dwellers of heaven, while we aren't fit even to live on the earth.✦ So if someone went to them, however splendidly dressed and with all sorts of praise and applause, they wouldn't be troubled by it or pay it the slightest attention, since there's nothing for them to gain, and it can do them no harm either.66 They mean to stay just as they are, the way someone might go to a place where there is gold and gleaming stone, hoping to catch and carry off some of the brilliance of the gold and the stone.67 It's the same with those who want to gain something from these men: what they carry away is that freedom from care spoken of just now. And just as when someone climbs a high hill—however short he may be, he still looks tall—so it is with these men who go up toward their high and wise thoughts: that's how they appear for as long as they stay up there. But once he comes back down, he stoops again and shrinks back to his own size. For in front of men like these, emperors and princes and judges are nothing at all.

The Transience of Earthly Rule

The chapter concludes by urging readers to reject earthly gains and pursue heavenly rewards, emphasizing that true happiness lies in spiritual pursuits and that injustice leads to eternal punishment.

But just as we laugh at small children playing, so they pay no attention to their bodies' cravings and burning heat.6869 Marginal note: “Șipoc is the name for the tree that bears pomegranates—that is, the pomegranate tree—because the pomegranate produces more beautiful blossoms than any other tree.”70 And even if someone offered to make them emperors, they'd want no part of it — not if they stopped to consider that their own way of life is better and does them more good, and not if they knew that the kingdom someone hands them is going to end and will last only for a while.71 But us — why won't we set out toward a happiness like this? Why don't we go to be among angels like these? Why don't we put on clean clothes and take our joy at that royal wedding feast?72 It's a bad thing to sit at the crossroads and beg — but it's worse for a person to get rich by injustice. It's better to beg at the crossroads than to plunder someone and take what's his by force. Because the one who begs is pardoned, while the one who plunders brings torment and endless punishment down on himself.73 The poor man angers God not at all by his asking, but the one who plunders inflames God's anger and throws people's minds into turmoil. And plunder stirs up pain and wounding. So, seeing all this, let's turn our backs on the profit that comes from the earth, so that we may gain what's heavenly, and with great effort lay hold of the kingdom above.74

The Effort for the Kingdom

The chapter ends with a call to diligent effort and watchfulness for entry into the Kingdom of Heaven, affirming that only those who strive will be admitted.

For the lazy person will never, by any means, be able to enter there.75 And God says, “Let the way be open to all who strive and keep watch, and let them seize it.”76 Amen! ”77

Read the original Romanian

Un împărat făcu nuntă fiiului său și trimése slugile sale să chéme chemații la nuntă. Tâlcul: Chemații, acéia sunt ovréii, pre carii i-au chemat Dumnezeu întâi cu prorocii, iar după acéia veni însuși Dumnezeu la dânșii, iar ei, fiind neam rău și nemulțumitoriu, nu pohtiră, nici voiră mila milelor lui Dumnezeu, ci mai mult încă îi făcură în ponciș și împotrivă. Că pe proroci îi uciseră, iar pre împăratul tuturor și Dumnezeul mântuirii noastre, Iisus Hristos, îl răstigniră pre cruce și-l împunseră cu sulița în coaste și-l déderă morții și îngropării. Iar el cu putérea lui învie a treia zi, ca un Dumnezeu, și după 40 de zile s-au înălțat la ceriu la tatăl, de unde să și pogorî pentru mila cea multă ce avu cătră noi. Iar ovréii cei ce fură chemați, nu fură harnici, nici vrédnici nuntei și cămărăi cei cerești. Iar în vrémea înălțării Domnului, trimise pre sfinții săi ucenici și apostoli zicând: „Păsați pre la răspântii — cum ai zice pren toate locurile și prin toate laturile și prin toată lumea —, să chemați pre cei șchiopi, pre cei răi și pre cei buni“, care sunt toate limbile, care era împiedecați de diavolul. Șchiopii și stricații sunt cei striinați de credința cea adevărată și de la Dumnezeu care i-au făcut. Și veniră toate limbile la nuntă și întrară și în cămara ginerelui și în avuțiia împărăției ceriului, cu credința și cu botezul.

Deacii, după ce întrăm la nuntă și ne botezăm, noi iară ne-am împuțit și ne-am spurcat haina noastră cea sufletească, carea ne-a o țesut Dumnezeu, iar nu om, și ne-au albit și ne-au sfințit den nașterea noastră, cu apă și cu trimiterea sfântului duh. Iar când întră să vază pre cei ce șădea la a doao și înfricoșata lui venire, iată văzu un om care-și spurcase haina sa cu curvii și cu ucideri, cu beții și cu lăcomii și iubire de avuție și cu alte lucruri réle, cu multe și cu nedreptăți, și-i zise: „Priiatene (dar căci îi zise „priiatene“, pentru că priiateni și fiii lui Dumnezeu ne-am chemat), cum ai îndrăznit de ai întrat și șăzi înaintea mea cu haine spurcate și împuțite? Pentru ce n-ai păzit rânduiala botezului în curăție, ci cu viiața și cu traiul tău cel dobitocescu țe-ai spurcat haina ta, care o am curățit și o am albit, mai vârtos decât toate frumusețile lumii, și ți-o-am dăruit ție, ca să împărățești pentru dânsa cu mine în bucuriia și veseliia cea nespusă și negrăită““ Iar el tăcu, că nu avea lucru de-a îndrăzni și să grăiască, că-și spurcase haina credinței și a botezului, cu spurcăciunea spurcăciunilor. O, ce amar și ce nevoe și ce greutate va fi atunci în véci netrecuți și făr' de sfârșit, celor ce-și vor fi spurcat haina botezului său! Iar celor ce să vor hi nevoit, de-și vor fi păzit haina botezului, în credința cea mare și în curățiia cea întreagă, o, ce bine și ce bucurie îi va întâmpina! Că zice Zlatoust, că vor avea îndrăzneală mare. Iar de va zice cineva că n-au fost atunci chemații cei din limbi, că pre atuncea n-au fost apostolii bătuți și căzniți cu întunérece de cazne, ci după înviiare, atunci pătimiră, că atunci zise lor: „Păsați de învățați toate limbile? , iar noi să răspundem și să zicem că și mai-nainte de răstignire, și după răstignire i-au trimis și i-au învățat.

Că mai înainte de răstignire i-au trimis și au zis: „Păsați cătră oile céle pierdute ale casei lui Israil! ? Așijderea și după răstignire nu conteni, ci le porunci să învețe și ei. Și măcar de le și zise să învéțe toate limbile, iar le arătă aiave că va să să înalțe în ceriu, ca să grăiască și să mărturisească de dânșii întâi și le zise: „Luați putérea duhului sfânt, carea s-au pogorât spre voi, și să-mi fiți mărturisitori în Ierusalim și în toată Iudea și pân’ la marginile pământului“. Așijderea zice Pavel: „Cel ce au făcut pre Petru întru apostoliia obrezaniei, acela au făcut și pre mine în apostoliia limbilor“. Pentru acéia, și apostolii să porniră și mérseră la ovréi și lăcuiră în Ierusalim multă vréme. Deacii, deaca-i goniră, ei atuncea să răsipiră și să semănară pen toate limbile. Iar socotește și vezi și aici iubirea cea de cinste.

Că zise: „Câți veți afla la răspântii, chemați-i la nuntă“. Că această zicere ce o zisése mai nainte ovréilor, și elinilor zisése. Că mulți elini lăcuia cu ovréii, ce diși lăcuia, iar tot îi hiclenea și-i mozavirea, cum și Pavel grăiaște în pildă și zice: „Cu nevoe era să să mărturisească întâi voao cuvântul lui Dumnezeu; iar pentru căci ați judecat pre cei nevrédnici, iată noi ne vom întoarce în limbi“. Pentru acéia și singur zise: „Nunta iaste gata, iar nuntașii nu fură vrédnici“. Aceasta s-au căzut mai nainte de aceasta, că știia că pre nici unii n-au lăsat măcar pentru fieștece lucru neînvățați cu blândéțe. Iată, veni el însuși, apoi trimése și solii săi, și cu aceasta lor le îngrădește și le astupă gurile, iar pre noi ne învață ca să umplem toate ale sale. Că, pentru căci nu fură vrédnici, pentr-acéia zise: „Păsați pre la răspântii și ori pre cine veți afla, chemați, măcar de să vor întâmpla și de cei goniți“. Iată că grăi înălțat și smerit, că zise că „curvarii și vameșii vor moșteni ceriul“ și „vor fi cei de apoi întâiu și cei dintâi apoi“.

Arată că aceasta iaste pre dreptu și decât pre toți mai împunge pre ovréi și-i apropie cătră zbierarea cea cumplită, întru care pre dânșii vor să să ducă mai groaznic decât toate limbile.

Iar nimenelea să nu să nădăjduiască numai în credință, și din credință să le grăiască, iar lucruri să aibă réle și hicléne, căci iaste din dăstul numai a aduce ovréii den necredință în credință. Ci, deaca-i vei încredința, să-i păzești și în viață și în traiu bun. Că îmbrăcarea iaste viața, iar lucrul iaste chemarea milei. Dar pentru ce întreabă cu de-adinsul, că a chema pre necredincioși și a-i curăți nu iaste aceasta den dăstoinicie și din vrédnicie, iar a păzi și a îndemna pre cei chemați și curățiți să petreacă în ce au fost chemați și îmbrăcați, acéia nu iaste din destoinicie și din vrédnicie, ci iaste din bunătate. Că să cădea mila și bunătatea să să întoarcă cu plată. Iar să nu arăți după cinste hicleșug, că zice că n-ai luat ca ovréii, ci ai luat bunătăți mai multe și mai îmbogătățite. Că céle ce să gătea lor în toată vrémea, iar tu, fiind nevrédnic, le-ai luat. Pentru acéia grăiaște și fericitul Pavel: „Limbilor, lăudați pre Dumnezeu pentru mila sa, că céle ce era făgăduite lor, acélea le-ați luat voi“.

Pentru acéia, multă judecată și osândă va să fie celor lenevoși, că cum fură acéia ocărâți și batjocorâți, căci n-au venit, așa vei fi și tu, deaca vei viețui viiață rea și scârnavă. Că cel ce întră îmbrăcat cu haine spurcate, semnează cela ce moare în traiu scârnav și necurat. Pentru acéia zice că tăcu.

Vezi că, de să și știe omul cel păcătos că au făcut lucruri réle și grozave în viața lui, iar tot nu va fi muncit până nu se va judeca. Iar deaca să va judeca, deacii îl vor cuprinde muncile céle neștiute. Și să nu gândești că-i va fi munca numai atâta, numai cât va fi dus în niște locuri întunecate, ci va fi acolo plângere fără mângâiare și scrâșnire de dinți. Și aceasta să chiiamă durerile și ranele céle nevindecătoare, și céle ce nu iaste putință de-a le răbda. Auziți, cei ce ați făcut tainele ascunse și ați venit la nuntă și v-ați îmbrăcat sufletele cu haine spurcate, auziți, de unde ați fost chemați: de la răspântii! Dar ce va să fie, șchiopii și cii cu sufletele betége? Iaste céia ce ș-au spurcat sufletele cu voirile și cu pohtele trupești. Deci acum vă rușinați de dragostea celui ce v-au chemat, care o are cătră oameni, și nimeni să nu umble în hainile céle spurcate, ci fieștecarele dintru voi să cugete și să bage seama de haina cea sufletească.

Ascultați, bărbaților, ascultați, muerilor, ascultați, împăraților, ascultați, împărătéselor, ascultați, boiari, ascultați, jupânéselor, ascultați, toată vârsta și toate rânduialeli, bătrânii și tinerii, bătrânele și céle tinere; că nici de un folos nu vă sunt hainele céle lucii du pre denafară, cu céle denlăuntru, acélea sunt de folos și de treabă. Că pân’ vor fi îngrijați și vor purta pre denafară haine lucii și frumoase, cu nevoe ne vom îmbrăca sufletele cu hainele neputrejunii! Că nu iaste putére să-și împodobească cineva și trupul și sufletul, nici va putea să slujască cineva și lui Hristos, și diavolului, tot bine. Deci iani să lepădăm această muncă cumplită, că nimeni nu ș-ar împodobi casele cu părătare și într-alte chipuri poleite, iar să meargă și să șază cu robii săi îmbrăcat în niște férfenițe réle. Iar tu, iată că faci și ești așa; că casele sufletului tău să cheamă trupul, care-l înfrumsițezi cu multe îmbrăcăminte frumoase, iar pre suflet tu îl lași de zace într-o férfeniță rea acoperit. Dar nu știi că să cade să să împodobească mai frumos împăratul decât cetatea? Că cetatea o împodobéște cu zavése de in supțiri și cusute, iar împăratul să împodobéște cu caftanuri frumoase și cu corune. Așa și tu, trupul să ți-l îmbraci în haine slabe și proaste, iar mintea ți-o îmbracă în haine împărătești și o împodobéște cu corună, și șăzi în carâtă naltă și luminată.

Iată, tu acum faci împotrivă și în ponciș, că cetatea, adecă trupul, tu ți-l împodobéști cu multe feliuri de haine, iar pre împăratul, adecă mintea, ți-o lași legată de să târaște spre patimile și lucrurile céle nebune și dobitocești. Dar nu cugeți că ai fost chemat la nuntă, și nunta au fost a lui Dumnezeu, și nu chibzuești că în cămărăle lui vor să între toate sufletele îmbrăcate în haine lucii și cu ranțuri de aur împodobite.

Iar di-ți iaste voia să-ți spuiu carii au fost îmbrăcați așa și carii au fost împodobiți cu podoabe care să cădea la nuntă, adu-ți aminte de cei sfinți ce v-am pomenit mai întâi, de multe ori, carii au avut haine de păr și au lăcuit pren pustii. Acéia sunt céia ce au fost împodobiți și înfrumsițați la acea nuntă cu haine și cu podoabe ca acélea. Cărora de li s-ar fi dat câte haine de scumpe și de multe, n-ar fi vrut să le ia. Ci, ca când ar zice cineva unui împărat să să îmbrace cu niște pétece réle și fărimate ale unui sărac, iar el s-ar mâniia pentru acéle férfenițe, așijderea și acéia n-ar fi băgat seama de caftanele céle împărătești, nici ar fi avut nici o grijă de dânsele, făr' numai ce ar fi avut socoteală tot de haina bunătăților lor. Pentr-acéia n-ar fi băgat în seamă caftaneli împărătești, ca pre niște păianjini, și ar fi zis că suntu niște zăblae rupte și réle. Că la acel împărat mare și minunat, ce au făcut nunta, sunt alte podoabe, mai frumoase și mai luminate decât acestor de acum. Și numai de țe-ai putea dășchide ușa minții să vezi cugetele și sufletele lor și împodobirile lor céle dinlăuntru, tu ai cădea jos pre pământu, că n-ai putea răbda să vezi frumusețea sufletelor lor și lumina și strălucirea hainelor, care strălucescu mai luminos decât fulgerul.

Iată că vom să zicem și de bărbații cei de dămult, carii au fost minunați, iar au și să duc pildele lor cătră lucruri gréle și multe. Drept acéia, vă duc cătră umblările acelor sfinți, că n-au nici un lucru rău de întristăciune, ci ca când ș-ar rădica corturi în ceriu, așa s-au sălășluit de dăparte. Cei ce au pătimit greutate într-această lume și s-au nevoit cu ostenéle cătră dânsul, pentru acéia ș-au și făcut case în ceriu, că au fugit din oraș și din cetăți și din case. Că cel ce va să să nevoiască cu totul cătră Dumnezeu, nu-i iaste să șază în case, ce i să cade să lăcuiască în case mutătoare, ca cela ce va să să mute dintr-o gazdă. Deci câți petrec și viețuescu așa, tot în ponciș și împotriva noastră lăcuescu, căci că noi nu viețuim ca într-o oaste, ci viețuim ca într-o cetate, cu pace. Dar cine ș-au făcut vreodată case de piiatră în tabără, știind că curând și preste puținea vréme iarăși va să le părăsească? Nimeni n-au făcut așa, ce măcar de ar și încépe ceva să facă așa, acela ca un vânzătoriu să va ucide. Sau cine ar cumpăra măcar o milă de loc în vrémea războiului și să-și facă curți pre dânsa?

Nimeni nu va face așa. Că de ar și cugeta cineva să facă așa, încă i-ar zice alții: „Venit-ai la războiu, iar n-ai venit la negoț! Dar căci te nevoești cu dor și cu pohtă de acest loc, care preste puținea vréme vei să-l părăsești? Lasă, deaca vom mérge la moșiia noastră, deacii vei face aceasta acolo! “ Aceasta-ți grăescu eu acum, fătul mieu: când vom mérge în cetatea Ierusalimului celui de sus, acolo vei face aceasta, ce însă acolo nu iaste nici o nevoință și nici o osteneală, că acel împărat minunat și putérnic le va face toate. Iar și aici ajunge a lăcui într-un zemnic și îngrădit cu un gărdicel, iar a face cetăți și case de piatră nici de un folos nu sunt. Auzi cum lăcuescu tătarii în case făcute pre roate, și lăcașul lor iaste făcut tot ca al unor păstori. Așa să cade să lăcuiască și creștinii, să încungiure toată lumea luptându-se cu diavolul, și să-i izbăvească pre cei robiți și supuși de diavolul și pre cei ce sunt ținuți de diavolul și de toate ale lui, să să schimbe.

Că acéia, deaca-și fac colibi și deaca vor să le părăsească, ei le părăsescu, ca cum ar lăsa ostașii oastea cu pace, și acéia deacii mult s-ar veseli și s-ar bucura. Că mai frumos lucru iaste, și mai cu plăcére a vedea pustiile având umbră de céte călugărești, decât voinici în oaste întinzându corturi și înfigându-și sulițile și lângă sulițe să-și pue platoșăle și armele, iar altă mulțime să aibă ochi ca de aramă și înarmați cu arme de hier, și împărăție îngrijată și preste câmpu multe așternute și prânzuri. Că această vedére nu iaste bună, ci iaste mai bună carea zic eu.

Ia blăm acum în pustii și vom vedea umbrarile vitéjilor lui Hristos și nu vom vedea acolo întinderea corturilor, nici haine și alte zăvése lucii, cu care fac umbră împăratului; ci vom vedea ce iaste mai bun și mai fericit decât tot ce iaste pre pământ. Că de multe ori acolo să vor fi întinsu ceriurile și să vor fi arătat lucruri și vederi minunate. Și vom vedea acolo lăcașurile lor, carei cu nimic nu sunt mai jos sau mai mici decât ceriurile. Că într-însele s-au pogorât și au întrat îngerii, ce încă tocma și stăpânul îngerilor. Dar de vréme ce veni la Avraam, carele era bărbat cu fămée și avea coconi, căci îl văzu că iaste iubitoriu de streini, cu cât mai mult va veni și va afla omul cel ce s-au schimbat din trupul său și l-au urât, și cu cât mai mult va lăcui și va viețui cu cela ce să potrivéște întru toate trupului său. Că mésele acestora au fost curățite și schimbate de mite și de camăta și pline de dragoste, iar n-au fostu pre dânsele pârae de sânge, nici bucăți de carne, nici zemuri bune, nici fripturi, nici abur grozav, nici pizmă sau gâlcevi, nici mestecături făr' de treabă. Ci numai ce au fostu apă și pâine, apă dintr-un izvor curat, iar pâine din osteneală și din muncă dreaptă. Pentru acéia dănțuiaște dumnezeiasca bisérică și într-însa preoțiia, închipuirea albiturii și strălucirii îngerești.

Că preoții și diaconii într-însa aduc jertvă făr' de sânge lui Dumnezeu și necruntată, pentru nepricéperea și neștiința tuturor oamenilor. Așijderea dănțuiaște și tot cinul și rânduiala călugărească, ca cum ar fi în ceriu și cu bucurie dumnezeiască să bucură și pre Dumnezeu roagă și-l cântă cu umilință și cu glas neîncetat, ziua și noaptea. Și-l laudă cu laude nespuse în biséricile lui Hristos, și lăcuescu frățéște. Cărora și Dumnezeu le-au făgăduit viața de véci, cum cântă și David la cântecul său: „Iată acum, ce iaste mai bune și ce iaste mai frumos decât a lăcui frații împreună? “ Și în multe locuri și încungiurări departe, slobozescu cătră Dumnezeu glasuri de laudă și de cinste, nădăjduindu-se să ia viața cea de véci și să o moștenească. Că mesele acelora céle de ospăț era mugurul și vlăstarii copacilor, și mai bine era acela decât toate dulcețile din mésele împărătești și făr' de nici o grijă și témere. Și nici au grăit pre Dumnezeu de rău, nici l-au ațâțat spre ceva, nici copilașii nu i-au spereat, nici au făcut râs făr' de lucru, nici s-au amestecat să facă înșălăciuni. Ci iaste masă îngerească și curățită și schimbată de acéste amestecături de toate.

Și iaste așternut numai pre iarbă, cum și Hristos făcu prânzu în pustie. Iar fac aceasta mulți și în câmpu făr' de colibi, și au, în loc de acoperimânt, ceriul și, în loc de lumânare să-i luminéze, au luna. Și nu le trebue slugi să le slujească, că le ajunge den dăstul acea lumină de sus ce-i luminează. Această masă văzând-o apostolii din cer, să înfrumsițează și să îndulcescu. Că de vréme ce iaste bucurie de un păcătos ce să pocăiaște, dar pentru atâțea drepți ce-i urmează lui totdeauna, ce lucru nu va face! Că nu iaste acolo stăpân sau slugă, ci toți sunt stăpâni unul altuia. Și nu-ți pară că suntu acéstea zise vre într-o pildă. Că, deaca înserează, ei nu să tem, nici să întristează, cum fac bogații oameni, de-și aduc aminte de grijile céle multe ce au ziua, nici, deaca înnoptează, nu grijăscu de tâlhari, să-și încue ușile și să-și pue verigile pe la case, nici de nimic de ce să tem alții ei nu să tem, nici iau aminte cu lumânări bine, să nu cumva să sae vre o scântee de undeva, să li să aprinză casele.

Ci tot graiul și voroava lor iaste plină de blândéțe și de liniște, și nu vorbescu ei acéstea care le vorbim noi și nu ne suntu nici de un folos. Că noi tot acéste vorbe réle avem și zicem: cutaree domn iată cum au fost, cutare iată cum ș-au pus domniia, cutare iată cum s-au petrecut și cum i-au luat cinstea lui altul, și alte multe, încă mai réle de acéstea. Ci pururea sfătuescu de céle ce vor să fie și să învață, ca cum ar fi petrecând într-altă lume și ca când ar fi suiți tocma în ceriu. Că toate céle de acolo totdeauna vorbescu: de brațele lui Avraam vorbescu, de cununile sfinților, de dănțuirea cu Hristos. Iar de céste de acum și de ale lumii aceștiia nici își aduc aminte, nici pomenescu; ci tot de împăratul cel cerescu și de războiul și caznele dievolești și de îndreptările cu care s-au îndreptat sfinții. Ce am putea noi să ne asemănăm sau să ne împotrivim lor în ceva, când noi suntem ca furnica? Că cum să grijescu iale și să nevoescu numai de céle trupești, așijderea facem și noi. Și nu ne iaste den dăstul cu atâta, ce încă facem și mai rău, că acéia să grijaște și muncéște numai cât să-i ajungă, iar noi ne nevoim încă să ne și prisosească; și acéia căile tuturor nu le cercetează, iar noi păzim tot mitele și cametele.

Deci iată că nu ne închipuim nici furnicăi, ce ne închipuim lupului și pardosului. Încă suntem și mai răi decât acéia, căci că lor așa le iaste firea să să hrănească, iar pre noi ne-au dăruit Dumnezeu și ne-au cinstit cu graiu și cu cuvântu și cu judecată dreaptă. Iar noi suntem mai răi și decât hierăle, și decât dobitoacele.

Iar acéia fiind aici, s-au făcut streini și vinetici, și de toate de ale noastre s-au schimbat și din haine și den bucate și den case și den călțăminte și din vorbe și s-au închipuit îngerilor. Și de-ar fi auzit cineva pre dinșii vorbind și grăind, însă și pre ei și pre noi, atunce acela ar fi văzut bine, numai din vorbe, că suntu cu adevărat lăcuitori și viețuitori cerești, iar noi nu suntem harnici nici pre pământu de a ne sălășlui. Pentru acéia, de-ar mérge cineva cătră dânșii, măcar cât de împodobit, și cu laudă și pohvală multă, atât n-ar griji, nici ar băga seama nimic, căci că n-au ce lua, nici le pot face vreun necaz ceva. Ci tot într-un chip vor să fie, ca cum ar mérge cineva la un loc unde ar fi niscare aur și șipoc, ca să dobândească și să câștige de la aur și de la șipoc vreo strălucire ceva. Așa și acéia ce vor să afle dentr-aceștea, den negrijirea ce fu zisă mai nainte. Și ca cum s-ar sui cineva vre într-o măgură înaltă, deci, de ar fi cât de mic cu statul, tot se véde nalt, așijderea și aceștea carii mergu cătră cugetele lor céle înalte și înțelépte, așa să arată până ce lăcuescu acolo. Iar deaca se pogoară, iar se pleacă și să micșorează. Că înaintea acelora împărații și domnii și judecătorii numic nu sunt.

Ci cum râdem noi de coconii cei mici când să joacă, așa și ei nu bagă seama de pohtele și de aprinderile trupurilor sale.

Notă marginală: „Șipoc să cheamă pomul care are rodii, adecă rodiul, că rodiul face flori mai frumoase decât toți pomii”.

Și de le-ar da măcar să fie și împărați, nici acéia, nici cum nar vrea, daca ar cugeta că iaste mai bun și iaste mai de folos traiul lor, și deaca ar ști că acea împărăție ce li-o va da cineva va să aibă sfârșit și va să fie numai până la o vréme. Dar noi, căci nu vom să mérgem cătră o fericire ca aceasta, căci nu mérgem cătră niște îngeri ca aceștea, căci nu luom haine curate și să ne bucurăm la acea nuntă împărătească. Că rău iaste a șădea la răspântii și a cere, iar mai rău iaste a să îmbogăți omul cu nedreptate. Că mai bine iaste a cere la răspântii, decât a prăda pre cineva și a lua cuiva cu de-a sila. Căci că cel ce cere are ertăciune, iar cel ce pradă, el însuși ș-aduce caznă și muncă fără sfârșit. Și săracul cu cérerea nimic nu mânie pre Dumnezeu, iar cel ce pradă, acela ațâță mâniia lui Dumnezeu, amestecându gândurile oamenilor. Și prada rădică durére și rană. Iată, văzând acéstea, să ne lepădăm de camăta dupre pământ, ca să dobândim céle cerești și cu multă nevoință să apucăm împărățiia cea de sus.

Că nici într-un chip lenevosul nu va putea întra acolo. Iar zice Dumnezeu: „Să fie întrare tuturor celor nevoitori și priveghitori și să o dobândească. Amin! “

Scripture echoes

  1. ↩Matt.22.13;Matt.8.12 — Then the king said to his servants, 'Bind him hand and foot, and throw him into the outer darkness. There will be weeping and gnashing of teeth.' Matt.8.12 — But the sons of the kingdom will be thrown out into the outer darkness. There will be weeping and gnashing of teeth.
  2. ↩Matt.22.9-Matt.22.12 — Go therefore to the main roads, and as many as you find, invite to the wedding feast. Matt.22.10 — And those servants went out into the roads and gathered all whom they found, both bad and good, and the wedding hall was filled with guests. Matt.22.11 — But when the king came in to see the guests, he noticed a man there who was not wearing a wedding garment. Matt.22.12 — "And he says to him, 'Friend, how did you come in here without a wedding garment?' And he was speechless.
  3. ↩Luke.14.21 — And the slave came back and reported these things to his master. Then the master of the house was angry and said to his slave, 'Go out quickly into the streets and lanes of the city, and bring in here the poor and the crippled and the blind and the lame.'
  4. ↩Matt.22.11-Matt.22.12;Rev.3.4 — But when the king came in to see the guests, he noticed a man there who was not wearing a wedding garment. Matt.22.12 — "And he says to him, 'Friend, how did you come in here without a wedding garment?' And he was speechless. Rev.3.4 — But you have a few names in Sardis that have not soiled their garments, and they will walk with me in white, for they are worthy.
  5. ↩Prov.6.6 — Go to the ant, you lazy one; observe her ways and become wise.
  6. ↩Phil.3.20 — For our citizenship is in heaven, from which we also eagerly await a Savior, the Lord Jesus Christ.

Notes

  1. 1 ↩'îi făcură în ponciș și împotrivă' is an idiom of deliberate contrariness; rendered 'set themselves crosswise and against him' to keep both the physical image and the sense of open opposition.
  2. 2 ↩'harnici' here carries the older sense 'capable, fit' rather than the modern 'hardworking'; paired with 'vrédnici' (worthy) it forms a near-doublet.
  3. 3 ↩The bracketed gloss ('through every place...') is the author's own aside expanding 'răspântii' (crossroads); it is kept inside the sentence as an interruption of the quoted command, as in the source.
  4. 4 ↩'stricații' means literally 'the spoiled/ruined ones'; 'broken' keeps the pairing with 'lame' without narrowing the moral sense the author gives it.
  5. 5 ↩"ne-am împuțit" is literally "we made ourselves stink"; rendered as "foul ourselves" to keep the paired image with "defile" (spurcat) without shifting register.
  6. 6 ↩"la a doao și înfricoșata lui venire" is read as an appositive to the moment of inspection — the parable's entrance of the king is glossed by the author as the Second Coming.
  7. 7 ↩"spurcăciunea spurcăciunilor" is a Hebraic superlative (like "vanity of vanities"); rendered "the filthiest of filth" to keep the cadence.
  8. 8 ↩The source prints a doubled closing quotation mark and no sentence break before "Iar el tăcu"; translated as printed, with the king's speech closed and the narration resumed.
  9. 9 ↩"Zlatoust" (Slavonic for "golden-mouthed") is St. John Chrysostom; the name is given in its familiar English form. "Îndrăzneală" here is the patristic parrhesia — confident boldness before God — and answers the man's failed "nerve" in s3.
  10. 10 ↩The printed sentence breaks off mid-argument here and its objection is answered in s8; the question mark and quotation in the source fall inside a single unfinished period, so the rendering ends open.
  11. 11 ↩The source segment for this ref consists solely of a stray question mark, left over from the sentence-splitting of the surrounding quotation. There is no translatable content; the mark is carried through unchanged.
  12. 12 ↩"să mărturisească de dânșii" is ambiguous: 'bear witness about them' could refer to the events just named (the crucifixion and ascension) or to the Jews to whom the apostles were first sent. Rendered here as witness 'about these things'; the sense of a first witness borne in Jerusalem before the wider mission is common to both readings.
  13. 13 ↩"limbile" (literally 'the tongues') means the gentile nations throughout this chapter, not human languages; rendered 'nations' for consistency with the surrounding argument.
  14. 14 ↩"să semănară" keeps the agricultural image of seed sown; the passive sense (God sowing them) is retained rather than flattened to 'spread out'.
  15. 15 ↩"iubirea cea de cinste" can mean either the love that confers honor on those first called (the Jews, sent to before all others) or honorable, worthy love as such. The first reading fits the argument of the chapter — Christ's ordering of the mission is itself an act of honor toward Israel — and is followed here.
  16. 16 ↩The source reads literally "since you have judged the unworthy ones," which is elliptical. Read against Acts 13:46, the sense is that they judged themselves unworthy of eternal life; translated accordingly.
  17. 17 ↩"ce diși lăcuia, iar tot" is concessive-adversative: they shared the same city, yet the hostility continued. Rendered "even though... still."
  18. 18 ↩The clause "n-au lăsat măcar pentru fieștece lucru neînvățați cu blândéțe" is syntactically tangled in the source. The most plausible sense is that he left no one uninstructed in anything, and that the instruction was given gently; translated on that reading.
  19. 19 ↩"cei goniți" means those driven out or hunted down; rendered "outcasts" to keep the social force without narrowing it to formal excommunication.
  20. 20 ↩"zbierarea cea cumplită" is literally "the dreadful screaming/howling"; rendered "that terrible wailing" to keep the Gospel echo of the weeping and gnashing of teeth in the outer darkness (Matthew 22:13), which is the parable under discussion in this chapter.
  21. 21 ↩"limbile" (literally "the tongues") is the standard old Romanian word for the gentile nations, as in the surrounding sections; rendered "the nations".
  22. 22 ↩"iaste din dăstul numai a aduce" reads literally as "it is enough only to bring"; in context the clause states the mistaken assumption being rejected, so it is rendered as "as though it were enough simply to bring."
  23. 23 ↩"chemarea milei" — literally "the calling of mercy": the summons issued by God's mercy, which the deed answers. The garment imagery continues the wedding-feast parable running through this chapter.
  24. 24 ↩The source repeats "nu iaste ... den dăstoinicie și din vrédnicie" in both halves of the sentence; the first "iar" clause reads as a continuation rather than a contrast. Translated as a parallel double denial ending in the affirmation "ci iaste din bunătate" ("but of goodness").
  25. 25 ↩"Limbilor" (literally "tongues") renders the Slavonic/Greek term for the nations, i.e. the Gentiles; kept as "nations" to preserve the source idiom. The quotation is a paraphrase, not a verbatim citation.
  26. 26 ↩"Pentru acéia" opens the sentence as an inference from the parable just expounded; rendered "So" to keep the consecutive force in natural modern English. The correlative "cum... așa" (just as... so) is preserved as the sentence's backbone.
  27. 27 ↩"semnează" here means "signifies / stands for" — the text is reading the parable's dirty garment allegorically, not saying the man merely resembles such a person.
  28. 28 ↩"tăcu" is a preterite ("he fell silent"), pointing to the speechless guest of Matthew 22:12. The subject of "zice" is impersonal — the Gospel text, or Scripture; rendered "it says" to keep that indeterminacy rather than inventing a named speaker.
  29. 29 ↩Romanian "muncit" here carries the older sense of "tormented, put to torture/punishment," not "worked"; rendered "punished" to keep the judgment context clear.
  30. 30 ↩"tainele ascunse" is literally "the hidden secret things"; in context it means sins committed out of sight, so it's rendered "deeds in secret."
  31. 31 ↩"vă rușinați de dragostea celui ce v-au chemat" means be put to shame before (not ashamed of) the caller's love; the love is the standard that exposes the filthy garment, so it's rendered "feel the shame of it, in the face of the love."
  32. 32 ↩The Romanian 'că' introducing the second half is causal ('because'), grounding the whole roll-call of hearers in the reason that follows; it is kept explicit rather than reduced to a semicolon break.
  33. 33 ↩'îngrijați' here carries the sense of being groomed and carefully attended to in body, not 'worried'; 'cu nevoe' is idiomatic for 'with difficulty, hardly'.
  34. 34 ↩'muncă cumplită' means 'dreadful torment/punishment' in this chapter's usage (see the punishments described just above), not 'hard labor'. 'părătare' is a rare term, most plausibly wall-hangings or draperies; 'férfenițe réle' means tattered, worthless rags.
  35. 35 ↩'mintea' is the ruling mind or nous, the interior faculty matched here with the emperor and, in the next section, contrasted with the body as city; 'mind' is kept rather than 'soul' to preserve that distinction.
  36. 36 ↩The doubled phrase 'împotrivă și în ponciș' ('contrariwise and crosswise') is rendered as 'the very opposite, everything backwards' to keep both the contradiction and the sense of things set crosswise, which the preceding section's king/city image sets up.
  37. 37 ↩The 'shining garments' and 'gold braid' are the soul's virtues, not literal finery — the point of the whole chapter's reversal. The image draws on the wedding-garment parable; final resolution of the allusion belongs to a later stage.
  38. 38 ↩"haine de păr" — literally "clothes of hair": the hair shirts and camel-hair garments of the desert ascetics, taken here as the true wedding dress.
  39. 39 ↩"haina bunătăților lor" — literally "the garment of their goodnesses"; bunătăți here carries the older sense of virtues, the good works that clothe the soul. The comparison runs in reverse: to them, the emperor's robes are the rags.
  40. 40 ↩"umblările" is literally their goings or walkings; rendered as "the way those saints walked" to keep the sense of a manner of life, not mere travel.
  41. 41 ↩"case mutătoare" means movable dwellings — tents; the contrast is with fixed stone houses in the next sentences.
  42. 42 ↩"în ponciș" (crosswise, at odds) is read here as the saints' way of life standing athwart our comfortable settled life; the passage is a rebuke of our peacetime ease, not a criticism of the saints.
  43. 43 ↩"vânzătoriu" is literally a seller, used in the older sense of one who sells out his own side: a traitor.
  44. 44 ↩"o milă de loc" is read as a measure of land (a mile of ground); "curți" are lordly courts or a manor house — permanent, prestigious building.
  45. 45 ↩"împărat" is both "emperor/king"; rendered King here since the referent is God in the heavenly city.
  46. 46 ↩"zemnic" is a half-sunken earth shelter or cellar-hut; "dugout hut" preserves the sense of a deliberately makeshift dwelling.
  47. 47 ↩The final clause "să să schimbe" is syntactically loose in the source: it can mean that the captives are changed/converted, or that the Christians themselves keep moving on ("change place"), picking up the nomadic image of the previous sentence. The conversion sense is taken here as the more plausible reading in context.
  48. 48 ↩"ca cum ar lăsa ostașii oastea cu pace" is rendered "the way soldiers would walk away from the army in peace," i.e. leaving honorably and without conflict rather than deserting; the old Romanian idiom carries the sense of an untroubled discharge.
  49. 49 ↩"umbră de céte călugărești" is literally "shade of monastic companies" — the monks' settlements are pictured as what shelters the desert, deliberately echoing the army's tents in the contrast that follows.
  50. 50 ↩"ochi ca de aramă" ("eyes like bronze") is kept literal; it evokes the hard, glinting stare of armored troops rather than any specific color.
  51. 51 ↩"Umbrarile" are the rough booths or brush shelters of the desert monks; the word is deliberately set against the "corturi" (campaign tents) of the royal army described in the previous section.
  52. 52 ↩"cela ce să potrivéște întru toate trupului său" can mean either "the one who masters his body in everything" or, read literally, "the one who fits himself to his body in everything." Only the first fits the ascetic argument, which contrasts this person with those still at home in the flesh; translated accordingly.
  53. 53 ↩"Dănțuiaște" literally means "dances"; the same verb opens the next section of the exhortation, so the festal image is kept rather than flattened to "rejoices."
  54. 54 ↩"jertvă făr' de sânge ... și necruntată" doubles the same idea (bloodless / unstained by blood); the pair is the standard Orthodox description of the Eucharistic offering, so both terms are kept rather than collapsed.
  55. 55 ↩"dănțuiaște" (literally "dances") is used here, as in the previous section, for liturgical exultation; rendered "keeps festival" to preserve the celebratory force without suggesting literal dancing.
  56. 56 ↩The quotation opens here and closes at the start of the next sentence in the source; the psalm text is a candidate quotation awaiting reference resolution.
  57. 57 ↩"nici au făcut râs făr' de lucru" means laughter without cause or purpose — idle, pointless laughter; rendered "never laughed at nothing" to keep the plain force of the idiom.
  58. 58 ↩Literally 'they are beautified and made sweet'; the sense is that the sight gladdens and sweetens the apostles, so the rendering shifts the two verbs into the emotional register they carry here.
  59. 59 ↩The source says all are 'masters of one another'. The paradox is deliberate in this monastic ideal — no one is anyone's servant, so each is honored as master — but a variant reading 'servants of one another' (cf. Galatians 5:13) cannot be ruled out.
  60. 60 ↩The 'rings' are the iron loops or hasps used to bar and secure a door from the inside; rendered as 'bars' for clarity.
  61. 61 ↩"cutare" is an indefinite placeholder ("so-and-so"); rendered as "such-and-such / this one / that one" to keep the gossiping cadence in English.
  62. 62 ↩"îndreptările cu care s-au îndreptat sfinții" plays on one root: the setting-straight by which the saints themselves were made straight; rendered as "paths of righteousness ... set right" to keep the wordplay audible.
  63. 63 ↩"mitele și cametele" are bribes and usurious interest; the pair names the two standard forms of greedy gain in the source's world, so both are kept concrete rather than generalized to "money".
  64. 64 ↩"ne închipuim" here means to be shaped like or take after something, not to imagine; the same verb is used in the next section for those who "took after the angels." Rendered as "take after" to keep that link visible.
  65. 65 ↩"graiu" and "cuvântu" are near-synonyms here (speech and word/reason); the pairing echoes the classic distinction between the voice animals have and the rational word they don't, so "speech" and "reason" are used to keep both forces.
  66. 66 ↩The clause 'n-au ce lua' is ambiguous: it can mean either that the monks have nothing to gain from such display, or that the visitor has nothing to take from the monks. The parallel with the following clause ('nor can it do them any harm') favors the reading given.
  67. 67 ↩'Șipoc' is obscure in this context. It is rendered here as a gleaming or polished stone on the strength of the paired 'aur' and of 'strălucire' (brilliance) in the same sentence; an alternative reading takes it as a water-spout or spring, whose flash would likewise account for the shine.
  68. 68 ↩"coconii cei mici" means small children (in older Romanian, often the children of boyars or of the ruling household); rendered simply as "small children" since the point is the triviality of their games, not their rank.
  69. 69 ↩"aprinderile trupurilor" literally "the inflammings/kindlings of the bodies" — the heat of bodily passion; rendered "the burning heat of their own bodies" to keep the fire image rather than flattening it to "lust".
  70. 70 ↩“Șipoc” is the old Romanian dialect/Slavonic-derived name kept untranslated here; the note itself exists to gloss it, so rendering it as “pomegranate” would erase the point of the gloss. “Adecă rodiul” is the scribe's own explanation, rendered “that is, the pomegranate tree.”
  71. 71 ↩"nici acéia, nici cum nar vrea" is an emphatic double negation: "not even those (kingdoms), not in any way would they want it." Rendered as "they'd want no part of it" to keep the force without stacking negatives.
  72. 72 ↩The repeated "căci" is read here as interrogative ("why?"), which the rhetorical build of the passage supports, rather than causal ("because"). A causal reading would give "But as for us — we don't want to go toward such a happiness...", i.e. a lament rather than a challenge; the sense of the reproach is the same either way.
  73. 73 ↩"caznă și muncă" is a hendiadys of torment: in this older usage "muncă" means torture/punishment, not labor. Rendered "torment and endless punishment."
  74. 74 ↩"camăta dupre pământ" is literally "the interest/usury of the earth" — earthly gain gathered at another's expense, tying back to the plunder just condemned. Rendered "the profit that comes from the earth" to keep both the financial edge and the earthly/heavenly contrast.
  75. 75 ↩Că here is causal, tying this warning back to the preceding call to seize the kingdom above with strenuous effort; rendered "For" to keep that logical force. "nici într-un chip" is idiomatic "in no way at all", rendered as "never, by any means".
  76. 76 ↩nevoitori covers both 'those who exert themselves' and the ascetic sense 'strugglers/ascetics'; rendered "who strive" to hold both. priveghitori is the vigil-keeper, hence "keep watch". "să o dobândească" — the feminine object most plausibly resumes împărăția (the kingdom) from the previous section rather than întrare; rendered with the neutral "take hold of it".
  77. 77 ↩The source segments the closing quotation mark (“ in Romanian typography) as its own sentence. It carries no lexical content; rendered as the English closing quotation mark that shuts the divine speech opened in s2.

Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios companion

Rule yourself daily, not just on retreat

Chosen Portion turns the mirror into a daily practice — a short reading and examining question each morning before you lead anyone.

Chosen Portion makes the mirror daily: the ruler-formation questions this collection preserves become a two-minute morning examination in the app.

  • A daily formation reading drawn from centuries of counsel to those in authority
  • One pointed examination question a day — two minutes, before the meetings start
  • Track your practice over weeks and watch the examined life become a habit
Chosen Portion — Daily Prayer (free iOS app) →