POVŒSTE PENTRU MARELE COSTANDIN ÎMPĂRAT
Constantine's First Victory
Constantine is captured by the Persians but his soldiers rescue him, leading to a swift victory and peace.
Once, long ago, when the emperor Constantine was at war with the Persians, the Persians beat him: they broke his armies and scattered them. Then they set guards and took the blessed emperor Constantine himself captive, and they gave orders that he be watched very closely, because they meant to cut his throat and make him a sacrifice to their filthy gods. And once they had him, they didn't have a care left — all they did was celebrate and dance. Then all the great and valiant Persians went and entered the temple, since that's their custom: when they intend to offer a sacrifice, they go into the temple unarmed and leave their weapons far off.1 But God, who never delays and always cares for those who wait patiently on him, quickly brought deliverance.2 For Constantine's soldiers, who had been driven off along with him, knowing their emperor was a prisoner and marked for slaughter, moved in secretly and rushed the place: they seized the Persians' weapons and fell upon them, and in that charge they first got their emperor Constantine back. Then they began cutting down the Persians without mercy. And when the Persian lords and chief men saw a thing so terrible and so sudden, they turned around at once and bowed low again and again, and they swore that they would never again rise up in arms against Constantine; and they made peace and a firm treaty between them. And so Constantine returned with great joy to the Gaul of Britain.3
The Vision of the Cross
Constantine sees a miraculous sign of the cross in the sky and receives a divine command in a dream to use it in battle.
Now after this, Emperor Constantine was out riding one day with his armies across the open field, calling on God in his heart for help, when suddenly the sign of God appeared to him in the sky. It was around midday, and the sign blazed brighter than the sun; it was shaped like the holy cross and made entirely of stars.4 Around it, there was writing in Latin letters that said: “Constantine, by this sign you will conquer!5 ”6 But he couldn't make out what this sign might mean, so he asked the men who were with him, “Do you see something too? ?7 And every one of them confirmed they had seen that marvelous sign. Then, when night fell, our Lord Jesus Christ appeared to him in a dream, together with that same sign he had seen by day out on the field, up in the sky, and said to him: “Make the sign you saw, the one that was shown to you in the sky, and give orders for it to be carried at the head of your armies.8 Then you will conquer not only Maxentius and his armies, but your other enemies as well—you’ll put every one of them under your feet, and even the demons will be terrified of it.”✦9 That's how the sign of the holy cross appeared to him.10
The Cross as Standard and Victory
Constantine creates the Labarum, leading him to victory over Maxentius, who is ultimately defeated by his own treacherous engineering.
Then, when day broke, the emperor got up and told his boyars about the vision with great joy and gladness. While they were all gathered there, he summoned the most skilled goldsmiths, drew on a sheet of paper the sign of the honored cross that had appeared to him in the sky, and gave it to them to be made in gold.11 So they took it and made it as quickly as they could. The emperor decorated the whole thing with pearls and precious stones and other fine craftsmanship, and set it on a tall spear—just as Christian emperors do to this day, carrying it at the head of their armies. And Constantine the Great placed all his hope in it. Then, once the emperor had been strengthened by this sign, he won every battle he fought. Then he sent orders to the vile Maxentius to make ready for war, so the two of them could settle it in battle.12 So they made ready, and the armies began to clash. But the persecutor Maxentius was gripped by fear and a great dread of blessed Emperor Constantine's armies, and he started to run with a handful of his own men.13 But the godly Emperor Constantine kept after him. But as he fled, he fell into the very traps he had set to deceive Constantine. For that tyrant of an emperor, Maxentius, had built a bridge over a great river by a treacherous piece of engineering, and he meant to trap the emperor Constantine: when Constantine crossed over it, the bridge would give way and the good and faithful emperor Constantine would drown.14 But his pain turned back on his own head, and his injustice came down on the crown of his own skull. For that wretch Maxentius, along with his wretched men, hunted by Emperor Constantine and with the pursuit closing in, had no escape but to use the very bridge he'd built through treachery. And by God's will, the bridge collapsed, and the miserable Maxentius drowned, along with all his men who were at his side.15 And in him, too, the words of Scripture were fulfilled, which say: "The horses and their riders he drowned in the sea."16 And that great river filled up with dead men and dead horses. And the prophet's words were also fulfilled, who said: "He dug a pit, and the one who made it fell into it."17 .18
Constantine's Triumphant Return and Edicts
Constantine enters Rome triumphantly, establishes the cross as a symbol of freedom, ends persecution, and promotes Christian worship and charity.
When the citizens of Rome saw this, they were filled with gladness, and with great joy, they lifted their hands toward heaven.✦ Emperor Constantine entered Rome in great glory, and when everyone saw him—all the lords of the city and the nobles, the mothers and the young women, the priests and the monks and the nuns—they came out to meet him with glad faces and pure souls.19 They clasped his hand and raised voices of thanks to that sign that carries victory and to the emperor, because he had rescued them from the wicked and treacherous tyrant Maxentius.20 Then, after they had done this, the emperor restored Rome's former honor and freedom, and he ordered that everyone should make the sign of the holy cross. He then set up a large cross in the middle of the city and had it inscribed in Latin letters with the words: "This is what set our city free from its torments and delivered it." After this, he issued orders everywhere to gather the relics of the martyrs with the greatest honor and bury them, to bring the persecution against Christians to an end, and to set every Christian free from dungeons and prisons. And all the surrounding nations, as far as the ocean, when they heard of it, received that teaching with love and adopted the name of the cross as their adornment.21 The emperor opened the treasure chambers holding imperial wealth and gave it all to the poor, and he began to build Christian churches everywhere, granting them estates and property, like a man sent by God to watch over his people, serving both by his teaching and his deeds.22 And everything the emperor commanded and taught was good and turned out well. And the servants of God convened a council in Ephesus and the surrounding lands, and the peace of God was upon them, and he gave that place over to the churches.23 All those among the nations who bowed to him and submitted to him continued living in their own places; but all who refused to listen or submit, he drove from their homes. In this very way, this faithful emperor yielded himself to God, and he never once refused the churches whatever they asked or desired.24 And so God repaid him for it, because he brought all the pagan nations under his submission.
Constantine's Conquests and the Cross
Constantine conquers various peoples, including the Byzantines, and defeats Maximian, who perishes due to his own wicked schemes.
And once he had defeated all the peoples around him and brought them under his rule, everyone started calling him "the Conqueror."25 When the Romans saw all this, they were overjoyed and celebrated. And one time they all put on their finest and kept a feast to God for seven days, and they said: "This is the feast of victory."26 They also put their faith in the honored Cross, and with all their heart they bowed before it and kissed it, and they gave glory to Constantine, the conqueror who is remembered forever.27 After Emperor Constantine fell ill with leprosy, every doctor available tried their best to cure him.28 They worked at it for a long time with all their skills, but it didn't help at all. So, they suggested gathering many young children, intending to kill them and collect their blood in a large basin. The emperor would then bathe in this blood to be cleansed of the leprosy. And so, they rounded up that many children to kill them. But Emperor Constantine was returning from a hunt and saw all the mothers weeping and wailing over their little ones. He asked what all the commotion and loud grief were about and why those women were there. His servants told him: "The doctors have ordered us to gather many young children, kill them, collect their blood in a large basin, and have Your Majesty bathe in it—then you'll be cleansed." But when the emperor heard this, he felt pity for the children and their mothers. He returned every child to its mother's arms and said: "I'd rather keep suffering terribly with this disease than have so many children die and their mothers waste away with grief and longing, making me guilty of so many deaths."29 That night, Peter and Paul, apostles of Christ, appeared to him in a dream and said: "We are Peter and Paul, apostles of Christ, and God has sent us to give you the baptism of salvation." So send and summon Pope Silvester, and let him bathe you in the waters of baptism. The disease will be cleansed from the body you carry, along with all your sins, and you'll be worthy and fit for the kingdom of heaven as well.3031 At these words the emperor woke, and he saw his physician preparing the medicines, just as his habit and routine were. But he said to him, "From now on don't come to me with medicines and human contrivances anymore, because the hand of God, which holds all things together, is going to help me."32 And he sent for the blessed Silvester at once, and Silvester came and baptized him. And when he had baptized him and the emperor came up out of the font, the corruption fell away from his body and stayed behind in the water like fish scales, and he was whole and cleansed, and he came out glad in body and in soul.33 Crispus, his eldest son, was baptized along with him, and the two of them were clothed in white robes, glorifying and thanking God for all the good gifts they had been counted worthy to receive. And since the blessed Constantine was now victor and master of Rome, many enemies of the truth got close to him, and many times they gave him all sorts of poisons to drink; but because he was covered and sheltered by the mercy of God, nothing harmed him and he never fell ill.3435 So, after all this, he rose up once more, together with Licinius, Caesar's son-in-law, against Maximian.36 And they raised armies by sea and by land, enormous and formidable. But when Maximian heard of it, he put his hope in sorcery and spells, and he too made ready heavy forces of his own. And that's how it looked to him, and what he counted on: that he already had Constantine captive along with all his armies, and Licinius with him, right in his hands. And he prepared himself powerfully against them and marched out to meet them. And the moment the defiled Maximian saw that they were carrying the sign of the holy cross out in front of the armies, he ordered his fighting men to shoot it with arrows, to strike it down and destroy it. And so the armies advanced toward each other until they were close at hand, and the sign of the holy cross was still borne out in front. So the moment they clashed, dread and fear seized those who had pinned their hopes on their sorceries, and in his terror Maximian threw even the imperial mantle, the purple, off his back, and ran.37
Helena's Quest for the True Cross
Empress Helena, guided by divine revelation, finds the True Cross and establishes numerous churches in the Holy Land.
And look at him now—the man who had pinned his hope on sorcery and the sheer size of his armies: how he ran, how he was stripped of everything, how he was hunted from village to village.38 And his filthy gods and his sorcerers, being nothing but liars and frauds, were all cut down and smashed to pieces. And the account says that so much death and slaughter took place that day as had never happened at any other time since the world began. Constantine also meant to capture Maximian, but God did not allow it; instead He stirred up a different wrath against him, so that he fell into another judgment and an even greater fury: while he was still alive every limb of his body rotted away, and all his insides trailed along the ground.39 Then both his eyes burst out of their sockets, and he went blind, and all the flesh dropped off his bones. And so, suffering a long while under this horrifying and merciless wrath of God, he died. And his soul went off to the same place as his idols, into torment that never ends.40 And that's how the idols were smashed and swept away from among them, and great peace and quiet came over the world, and everything was set in order gently. After this, Constantine was emperor of the whole world and sole victor, for he wiped paganism out completely and showed everyone the sign of the cross and its victory. Now there was a small fortress town called Viza, which Manasseh, king of the Jews, had built in his own day, and he had given it the name Byzantium; and only there lived a handful of pagans, very wicked and fierce, and no one had ever brought them into subjection.41 So Emperor Constantine marched against them as well, to strike them down and bring them under his rule; but they too made ready for war and clashed with Constantine, and they beat him and killed a great many of his troops. The next day, Constantine went out to fight them again, but once more they routed him and defeated him. Then that evening, as night was coming on, Emperor Constantine was outside, wondering how and what he ought to do, and he was hemmed in by his own thoughts and by not knowing.42 He lifted his eyes toward the sky and saw letters written in stars across the heavens. Those letters said: “Call on me in your day of trouble, and I will deliver you, and you will glorify me.” The emperor marveled at this too, and still he couldn't make out what it meant. He looked up a second time toward heaven and saw a cross made of stars in the sky, with letters written over it. Those letters said: “By this sign you will destroy all your enemies.”43 So Constantine immediately drew his knife and made a cross out of wood and fixed it to a long pole, and he gave orders that it should go ahead of all the troops.44 The next day, the armies clashed again. Constantine defeated them, breaking their forces completely. That stronghold was no longer its own master but became subject to Constantine, and the whole world bowed under his victory.45 And when Patriarch Macarius was about to leave the holy and universal first council for Jerusalem, the blessed emperor Constantine told him to search out the place of our Lord Jesus Christ's resurrection and the place of the skull, Golgotha, and likewise the life-giving wood.46 The emperor also said that his holy mother Helena should go along, and he gave her full imperial authority in that region. A little while later, saint Helena saw a light in a dream, and that light was radiant beyond measure and shone so brightly that no one could put it into words. And that light said to her: “Go to Jerusalem, and search with the greatest care until you find the life-giving Cross and the tomb and the holy places, which the Jews hid and buried out of spite.”47 As soon as she woke up, she told her beloved son, the great Emperor Constantine, about the vision. When the emperor heard this, he was filled with joy and eager for everything to be found. So, he outfitted his mother with all the honor due to an emperor's mother, gave her great wealth, and sent her to Jerusalem. When blessed Macarius, the patriarch of Jerusalem, heard that Saint Helena, the mother of the great Emperor Constantine, was coming, he went out to meet her with great honor. Once they arrived and entered the city, they began searching for those holy and wondrous things of God with great effort and hard labor. They pursued them through abstinence, fasting, and prayers, searching with all their hearts.48 And so God, the Lord of all wonders, didn't wait long to hear their prayer and see their hard labor; instead, he revealed everything to blessed Macarius in a dream, down to the last detail.49 Now, the emperor Hadrian had built a great pagan temple over the holy tomb of God, a very beautiful one, decorated with many costly things. Inside, he had placed an idol of the filthy, defiled goddess Aphrodite.50 But holy Helena the empress, holding the full authority of the empire in her own hand, gave the order—together with blessed Macarius—and they tore that temple down and leveled it completely. That temple had been constructed with beautiful and astonishing craftsmanship. But once they had broken it apart and dug deep into the ground, look—the holy tomb came to light, and the place of the skull. Close beside them, a little farther east, they also found three buried crosses.51 Then they dug on for a long while more, and they also found the precious nails with which the Jews, those murderers of God, had fastened the divine body of our Lord Jesus Christ to the cross.52 But then there was no way to tell which of them was the cross Christ had been crucified on, and holy Helena was deeply grieved and full of anxiety over it. But God gave the patriarch Macarius a divine and marvelous thought and plan.53 For there was a noblewoman of high and famous family who was sick to the point of death, clinging to life only until her soul should leave her. The patriarch took all three crosses and carried them to the noblewoman, laying them beside her one by one.54 And the moment he laid down the cross that had been Christ's, that very hour the noblewoman was made well and rose up as if from the dead, praising and glorifying God. And when the most blessed Helena saw this, she was filled with joy beyond words and sang God a song of praise, and said: "O most sweet Jesus, worthless and unworthy as I am, you have counted me worthy of so many miracles and mercies!5556 "57 News of this spread everywhere, and a large crowd gathered. She then gave the order for them to see the holy, life-giving cross.58 The blessed patriarch Macarius went up to the ambo, raised Christ's holy cross high, and held it out so the entire crowd could see it. Saint Helena took a piece of the precious cross, along with the precious nails, and kept them with her, filled with great awe and reverence, because she intended to send them to her son Constantine in Byzantium. The rest of the cross, from which she had taken that piece, the empress Helena gave to Patriarch Macarius, and told him to show it to all the crowds who would come to see it. Then the empress ordered a church built on the spot where the holy cross was found, and likewise one over Christ's holy tomb, another at the Place of the Skull, and another in Gethsemane, in honor of the holy Mother of God, where her tomb is.59 And many say this is where the Valley of Weeping is, along with the brook Kidron, the Valley of Jehoshaphat, the garden where Christ was betrayed, and the place where Christ prayed on the night he was handed over.✦60 Then Saint Helena traveled east and climbed the Mount of Olives, from which the Lord Christ was taken up and carried to heaven on a cloud. She also built a church there.61 After this, she went to Lazarus's tomb in Bethany. Stopping about two furlongs outside the town, she wept tears like fire and prayed for a long while. She also built a church there, in honor of Saint Lazarus the Righteous.62
Constantine's Devotion and Imperial Patronage
Constantine continues to build churches, adorn them, and establish laws that favor Christianity and protect the faithful.
Then she went to the waters of the Jordan, where God put to death the great sin of the whole world, and there too she built a truly magnificent church.✦63 Then she crossed the Jordan and found the cave where the honored and holy John the Forerunner had lived, and in it as well she made a church in the name of John the Forerunner.✦64 In the same way, she built a church at the place where the prophet Elijah was taken up, as though into heaven, and named it for the prophet.✦65 She traveled four more days and came to the city of Tiberias, and she found the place they call the Place of the Twelve Thrones, where the Lord Christ had sat and multiplied the bread, so that from five loaves and five fish he fed five—✦6667 —thousand people, not counting the women and children.✦68 And Saint Helen went all around the territory of Tiberias and gave orders for a church to be built in the name and in the glory of our Lord Jesus Christ. In the same way, she went to the place where Christ healed the woman with the flow of blood, and there she built a church in the name of the precious Cross.✦ Then she went to the Sea of Tiberias, where the disciples had gone out fishing and where Christ, after the resurrection, appeared to them—when they laid the fish on the coals and had caught a hundred and fifty-three fish—and there too she built a church in the name of the apostles.✦69 She traveled about two furlongs further and found the spot where Mary Magdalene's house had stood, and there she also built a church.70 Then she entered the city of Tiberias and found the house of Peter's mother-in-law, where she also built a church in honor of the holy apostle Peter. Next, she climbed Mount Tabor and found the place where our Lord Jesus Christ was transfigured, and there she built another church.71 From there she went to Nazareth, where the archangel Gabriel brought the pure Virgin Mary the joyful news—that the Word of God would be born from her in the flesh—and there again she built a church, dedicated to the Mother of God.72 Similarly, she built a church on the site of the house where Christ turned water into wine. From there she traveled to Bethlehem of Judea (where our Lord Jesus Christ was born in the flesh), and there she constructed a large church in the shape of a cross, complete with choir stalls, in honor of Christ our God.7374 She also built a church on the spot where Herod killed the fourteen thousand young children, dedicating it in their memory.7576 Likewise, at the place where the angel announced the good news to the shepherds, filling them with great joy, she built a church in honor of the most pure Mother of God and Joseph, her betrothed.77 Then she went up to holy Zion as well, which lies toward the south, and there blessed Helena built a high and spacious church and roofed it with lead, and she turned the courts of Caiaphas into a church in the name of the holy chief apostles Peter and Paul.78 She didn't just build these churches, but many others in various places as well: in the valley of the prophet Jeremiah, at the Pool of Siloam, and at the Lithostrotos.79 Likewise, she built a church for Saints Cyrus and John, and again, at the oak of Mamre, she erected a church, and another at the potter's field.80 After the holy Empress Helena had finished all this and put it in proper order, the mother of the great Emperor Constantine gave these churches many towns and villages, along with a great deal of other wealth.8182 And the holy icons she sheathed entirely in silver, and gilded them, and adorned them with precious stones and pearl.83 In the same way, she gave those churches holy and costly vessels and other valuables, and she distributed many gold coins among them. She also gave alms to the poor.84 She honored the most holy and great Patriarch Macarius with many imperial gifts, and then returned to her son, the great and faithful Emperor Constantine.85 When Emperor Constantine saw this, he rejoiced greatly and was filled with gladness. He took the piece that had been taken from the holy cross, kissed it, and placed it in a small golden casket. From those nails, he had some worked into his helmet, and he set one on the collar of his horse's harness. And so the prophet's words were fulfilled: “In those days, the consecration of God Almighty will be on the harness of the emperor's horse.”868788 The emperor took great joy in all this, rejoicing and holding feasts. He gave thanks to God, who had made him and given him such great blessings. He devoted himself to this labor with longing and deep desire, which he felt because of the sign of the cross and its help in all his wars. He made three crosses, matching the number of times it had appeared to him over his armies: the first time at Rome, the second at Byzantium, and the third when he built the bridge across the Danube. He gave a name to the first, and another to the second, and another to the third. Emperor Heraclius called them anikitos — meaning “unconquered” — and they still stand today upon a pillar.8990 Many say that even now the angel of God comes down to that pillar three times a year. He censes those three crosses and sings the hymn of the cherubim: in May, on the 7th; in September, on the 14th; and when the third week of the Great Fast arrives.91 And so, from that time on, the emperor ordered that criminals were no longer to be crucified on a cross, because the cross is blessed and not accursed, since it was on the cross that Christ granted salvation to all people.✦✦92 For that reason, anyone who crucifies a criminal on a cross is himself to be put to death.
The Death and Legacy of Helena
Saint Helena passes away peacefully, and Emperor Constantine ensures the peace of the Church and establishes Christian practices and laws.
The blessed Helena, Emperor Constantine's mother, stayed with her son for a time. Then she went to Rome, where she lived only a short while longer, leading a good and honorable life throughout. She died at eighty, after putting all her affairs in order, well and properly.9394 Now the good and faithful emperor Constantine, once he had conquered all the territories and brought them under his rule, and all the churches were filled with the peace of God, was deeply glad. And he told his nobles: everyone who takes up books and reads the Scriptures and the divine teachings should lift his nature and his mind toward the vision of God and pay close attention to what the Scriptures say.95 And when they stand to pray, they should raise their hands toward heaven and ask for help from there, from heaven. He also established it as law and custom to keep Sunday as a feast day, because it's the first day of the week, the day on which God granted us deliverance. He honored the priests and deacons with great respect and taught them to hold a fuller service on Sunday and to offer more reverent prayers everywhere than on other days. Similarly, they were to fast on Friday, in memory of the death of our Lord Jesus Christ. And he ordered that everyone should go to church to pray, and that once they had entered the church, they should stay until the service was finished and not leave.
Constantine's Teachings on Faith and Obedience
Constantine instructs his army and sons on prayer, obedience to authority, and the importance of true faith.
As for his officers and the men of his army, this is what he taught them: when they're out on campaign, they're to go into an open field, and all of them are to fall silent and pray to God quietly — but with their whole heart.9697 And they're to know God and believe in him, because he is the giver of all that is good. And when they pray, they are to lift their hands toward heaven and say: “You alone we know as God and King; you alone we confess as our helper. From you we ask to receive what belongs to victory; with you we have overcome powerful enemies; from you we know that mercy is ours, and the beginning of all good things; and in you we will set our hope in the age that is to come.98 We are all your servants, and so we pray to you: keep our emperor in long life and in victory.” That is the law and the custom he established: that all the soldiers should do this and pray to God. As for himself, he would shut himself alone in a room and talk with God, praying that he might win the good that is to come. And when the great days and the feasts of God came, he went without food longer and kept the fast, and with his whole soul and all his strength he made holy prayers.99 And on the radiant night of holy Easter he kept vigil the whole night through, and he gave orders for great torches to be set up on all the towers and throughout the whole city, so that they burned all night long. Then, when day broke on Easter Sunday, he distributed charity to people of every nation and to everyone equally, and he gave them all more than enough.100 Then one time he called all the bishops to his table and said to them: "By God's mercy and help I've been granted such mercy and honor as no emperor before me ever had, and I've been given such judgment as no one else has had.101 And beyond that, I've been counted worthy to taste the sweetness of your blessing too — the blessing of so many holy fathers, so many angelic figures, so many servants of God.102 But since there is no order nearer to God, after the angels, than the order of the priesthood, for that very reason I too long and desire that, if it were possible, I might join you and share in the gift of the priesthood."103 And they answered him with glad faces and joyful hearts, and said gently: "Emperor, God himself has set you as a high priest, to watch over everything and to look after the least among us, as people God has placed in your care — and as far as you're able, to live out your days and your life in true faith and purity. From these you'll receive the honored crown of the saints, which never changes and never passes away."104105 After that, he established a custom and a law: no Christian was ever to be a servant or slave to a Jew; instead, they were all to be released and set free.106 Similarly, those who chose not to marry but to remain pure through their youth were to be supported by the churches, and whatever they needed was to be provided from the churches' own resources. As for the churches, the emperor gave them more than they needed—sometimes he granted them estates, other times wealth. In the same way, he showed mercy to the poor, the wretched, and the widows, giving them all abundant clothing, food, and silver.107 He always kept God's fear and judgment in mind, and with his teachings, like arrows, he pierced and wounded the hearts of wicked and greedy people. And he worked hard to bring everyone into the fear of God. And when he traveled far away into other pagan lands, he would ask the bishops and the high priests to come with him, because he didn't want to be separated from them even for a moment. And he carried God's church along with him wherever he went, because not even in war did he want to be without the grace the Church gives.108 The high priests were glad of this, and they had no wish to be parted from him either; for they could see that the emperor was bowing the whole honor of his imperial rule and placing it under the divine Church. And the emperor kept teaching his sons to hold to the good and true faith, but to turn away from evil teachings and from heresies and to guard themselves against them with all their might. And above all, they were to place all their hope and believe in Christ with their whole soul, and to worship him and serve him, and to hold him as the Maker and Orderer of all creation.109 In the same way he taught them about everything else as well.
The Ideal Ruler: Life and Death
Constantine's virtuous life, his peaceful death, and the profound mourning and honor shown to him by his people.
He reigned thirty-two years less two months, and his whole life came to sixty-six years, and he spent all of it in honor, in purity, and in good works. This is what he was like: he outshone everyone by his manly courage. He was brave, sharp-minded, a man whose word carried the force of a parable, a just judge, quick to show mercy to the poor, handsome in face, strong and unshaken in faith, pleasant to look at, cheerful by nature, of middling height, slender in the neck, ruddy in the face, the hair of his head somewhat thin, his beard not very full, beautiful in the eyes.110111 Everyone loved him, for he was gentle, kind, humble, tenderhearted, and a lover of his fellow human beings. Yet he was also mocked and slandered by those who didn't walk in God's righteousness—people who only put on the face of Christians and believers, while everything they actually did was evil and pagan.112 Their feet were swift and eager on every path of theirs that led to outrage and to the shedding of blood.113 So the more these people reproached the emperor for his good works, the wiser, better, and gentler he became. And he refused in any way to match them or to strike back against their evil, demon-driven deeds and words.114 And God's wrath and anger overtook them soon enough, and they perished. And the emperor himself guarded his people very well and kept them from harm; he also upheld God's law and the churches very well. He appointed his lords and boyars and arranged everything else so well and so beautifully that it will be hard for any of it to be forgotten, since it all serves the good of everyone.115 Then one day, when the occasion was right and he saw them all gathered around him for his teaching—for he had longed with his whole soul that, when his passing drew near, he might see all his lords and boyars beside him, to teach them and to tell them what marvelous places God has kept and prepared for the good and for those who love him: what beauty, what reward, what crowns, what honors, what joys, and what dwelling places.116 And likewise for those who do evil and walk without justice: what miseries await them, what torments, what demonic trials. And blessed Constantine, the one who is equal to the apostles, taught them all about all of this in a single way.117 And when he realized his hour to go to God was near, his soul rejoiced greatly. He put all the empire's affairs in order, one by one, and held them back with a final, important instruction: "After I'm gone, let there be no laments or quarrels, because I'm glad to be leaving this body and going to dwell with Christ."118 But his lords and nobles, hearing this and seeing his death hour drawing near, cried out in wailing and great mourning, so loudly that it filled the whole sky and the heights of heaven.119 But Constantine spoke to them in a gentle, comforting voice, saying: "Now you have been made worthy of eternal life; now you have found the way of the true faith. So stay within it, and be strengthened in it, and may the God of peace be with you." And the holy and great emperor Constantine passed away on the day of the feast of Pentecost, when the Holy Spirit came down in the form of fire upon the holy apostles, at the hour when the sun stood at midday. And his soul was taken and received by Christ, whom he had also loved; but his body, since it came from earth, was left on earth to his kinsmen and his earthly people. So his soul went to the pure truth and received its good wages, like a hardworking laborer who deserves his pay.120 But his servants, seeing what they had never expected, tore their clothes, pulled out their hair, and wept over how abandoned they were, because they had lost their good shepherd and their gentle, merciful master. And such mourning arose from the crowds that the air was filled with their lamenting, and their sighs reached all the way to heaven. Then all the armies came and took up his body and laid it in a coffin he had made for himself while he was still alive, and the whole crowd that was there fell to their knees and bowed to him as though he were alive, and kissed the coffin, saying: “After God, it is this man we kiss, as the one who gave us our good.121 For this is the man who brought us out of darkness into the straight light of the truth.” And every honor that was due him they paid him, dead though he was, as if he were alive.✦✦ Then they struck coins, stamping his name and likeness on them, depicting him as if being lifted into heaven.122 That's how much honor the lords and boyars paid him afterward, because of the love they had for him. Such was the life of Constantine the Great, and such were the just deeds he did.
Lessons from Constantine's Example
The chapter concludes by reiterating the significance of the sign of the cross, the importance of obedience to God and rulers, and the consequences of rebellion.
Look, my beloved son, at Constantine, the great emperor and the servant who pleased God, that holy and glorious man, who stood higher before God for his goodness than any emperor of any age — and because of his just deeds the sign of God's cross was shown to him, formed on the sky out of stars, at midday, and it blazed brighter than the sun, and it was written in Latin letters, and those letters were understood to say: "Constantine, by this you will conquer."123124 And it happened that the sign was shown to him the first time when he was about to go to war against the emperor Maxentius. After Maxentius drowned and met his end, Constantine everywhere proclaimed the sign of the holy cross. He made a large cross, set it up in the center of Rome, and had it inscribed in Latin letters that read: "This has delivered our city from torment."125 Consider the emperor's gratitude—the thanks he gave God for the sign God showed him and for the other good gifts God kept giving him: for all of it, he thanked him in faith and praised him. And this man, who is now among the saints, the great emperor Constantine, was so complete in every virtue and purity that—as you've seen—once, while he was sitting at table with the bishops, he begged them with great eagerness and longing to call down the gift of the Holy Spirit on him too and make him a priest.126 Then, when he was fighting the Turks at Byzantium, he looked up to heaven and saw the sky written over with stars, and those letters said this: 'Call on me in the day of your trouble, and I will deliver you, and you will glorify me.'127 So you too, my son, call on God both in the good and peaceful times and in the times of trouble, and keep yourself in purity. Then God will help you in everything, just as you've heard that he helped the great and gentle emperor Constantine, and helped many others besides—all those who did his will. And so the emperor Constantine, at a loss, kept wondering what those words marked out on the sky could mean; he looked up to the sky a second time and saw a cross made of stars there, with letters written out, and they said: 'With this sign you will conquer all your enemies.' And he took it up at once — his knife — and made a cross out of wood, set it on a tall pole, and ordered that it be carried out in front of the armies the whole way.128 Then, the next morning, the moment the armies clashed, the Turks were beaten on the spot. And even though Constantine was captured by the Turks at first, and they meant to cut his throat and offer him as a sacrifice to their filthy idols, he was snatched out of it quickly, and God delivered him from their hands.129 For the apostle says that God knows how to save the righteous, and how to punish sinners on the day of wrath. For God told him, "Call on me in your day of trouble, and I will deliver you, and you will praise me." And again, Holy Scripture says, "I will exalt those who exalt me." For however badly Constantine's servants were beaten by the pagans in that battle — chased down, scattered, and cut to pieces by the Persians — still, once they knew their master and emperor had been taken captive and led out to be slaughtered, they immediately regrouped in secret and charged in, snatched up the Persians' own weapons, drove into their ranks, and first of all pulled their emperor Constantine out into their midst.130 Then they began slaughtering the Persians without mercy. What great wisdom in servants who are upright and faithful! They had just escaped and fled from danger, and then at that very same moment they turned back and handed their lives over to death for the master they loved.131 That's why anyone who lays down his life for his friend is blessed both by God and by people, and those who lay down their own heads for their masters will receive an even greater reward from God. But whoever won't take the trouble to serve his master and lord with faithfulness and justice stands condemned by God. For it's fitting that a person serve his God with fear and trembling — the God who made him and formed him. And he should serve his earthly lord in the same way, since it is written: "Whoever sets himself against his master sets himself against God."132 But who is it that truly matches his master?133 It's the one who rises up against his lord with treachery.134 And a man like that puts himself on a level with Judas the betrayer. For Judas rose up in madness and with a mad spite, and he sold Christ, his master and his God.135 So he was judged justly and by his own fault, for he was cast out of the company of the apostles and out of God's glory, just like the devil.136 For the devil too grew proud and wanted to be greater than the God who had made him, and he said: "I will go up and set my throne above the clouds, and I will be the equal of God."137138 That's why he became a devil of darkness and was cast out of heaven, and now the unquenchable fire of Gehenna is waiting for him.139 In the same way Adam, the first man, rose up reaching for lordship and kingship, and wanted to be God on earth — but he wasn't.140 Kingship and lordship are given by God, both on earth and in heaven. That is why he was condemned and thrown into the darkness of hell until Christ came, and he was bound with bonds that cannot be loosed.141 Notice that it says even Adam was bound only until the coming of Christ and condemned to torment, but his fruit, even after Christ's coming, will be condemned and thrown into the fire that is never put out.142 But what about those who do evil and walk outside the law before God and before the emperors and lords of the earth? For God says to Samuel the prophet: "The cry and the groaning of the poor have come up before me; go, then, and set a king over them." It speaks the same way about lords and emperors: if they are chosen and appointed by God, and if they truly carry out his will and his commands, then God will be with them always and everywhere. And even if the whole world resented them and rose up against them with hatred and armies, it will do them no harm; instead, those enemies will only provoke God's anger further and kindle the everlasting fire on their own heads, both in this age and in the age to come.143 So let no one dare — no servant, no peasant, no one at all — to lift up their spirit and their thoughts by cunning scheming, at the devil's prompting, against their emperor, their prince, and their master.144 Because whoever unjustly tries to raise a hand against their master and their prince—the one God allows to rule, the anointed of Christ our God—that person will surely bring God's just anger down on their own guilty head, and swiftly, and the wrath of the living God will fall upon them.145146 For the imperial rule and authority of emperors and princes—the rule that rests on emperors and princes who are faithful and just—that rule and authority is heavenly. And the Lord, the Son of God, will be their king, and he will judge the world with righteousness. And so, any emperor or ruler who is given an empire and dominion receives it through God's mercy, and he grants it to whomever he wills. For the empires and the judgments are God's, and that's why empires are given by God: so that the ruler may judge his people justly, and judge the wicked, who commit lawlessness, with punishment and correction. Because God has never assigned or granted to anyone that they should do evil and unjust things, nor has he sent anyone defiled thoughts, nor has God planted treacherous designs and intentions in anyone's heart. No—all of this is stirred up by the devil's cunning. For it's always the devil: every evil deed is done at his urging, not by God's design. For the devil approached Saul and stirred up an evil intent in him, pushing him to kill David, the king and the one favored by God.147 But afterward, he himself came under the testing of God's anger, and he threw himself on his own spear, and his heart was pierced by his own weapon, which is how he met a wretched end.148
Read the original Romanian
Odată, oarecându, bătându-să împăratul Costantin cu persii, îl biruiră persii și-i sparseră oștile și i le risipiră. Decii puseră străji și prinseră și pre fericitul Costantin împărat, și porunciră să-l păzească foarte tare, că vrea să-l junghe și să-l facă jertvă spurcaților lor dumnezei. Décii, daca-l prinseră, nu mai avură nici o grijă, ci numai ce era tot véseli și juca. Apoi mérseră și întrară în capișté toți persii cei mari și cei vitéji, că așa le iaste obicéiul lor, când vor să facă jirtvă, mergu în capiște fără arme, iar armele le pun departe. Iar Dumnezeu, carele nu pestéște, nici nu e a nu griji de îngăduitorii săi, degrabu făcu izbândă. Că ostașii lui Costantin, carii fură goniți cu el dimpreună, știind pre împăratul lor rob și gătit de junghére, mérseră într-ascunsu și făcură năvală de luară armele persilor și intrară într-înșii și, năvălind, luară întâi pre Costantin împăratul lor. Décii începură a tăia pre perși fără milă. Iar domnii și mai marii perșilor, deaca văzură un lucru ca acela îngrozit și fără véste, îndată se întoarseră și cu multe plecăciuni să plecară și să jurară că altă dată nu să vor mai scula cu oști asupra lui Costantin, și făcură pace și legătură tare într-înșii.
Și să întoarse Costantin cu mare bucurie în Galilea Vretaniei.
Iar după acéstea primbându-se odinioară Constantin împărat și cu oștile sale pre câmpu și chemând pre Dumnezeu cu cugetul într-ajutor, iată i să arătă semnul lui Dumnezeu pre ceriu, când fu vréme de amiază-zi, și străluci mai vârtos decât soarele, și era închipuit semnul sfintei cruci și făcut tot de stéle. Și era scris cu slove letenești împrejuru-i, și acéle slove scriia zicându așa: „Costandine, cu acesta semnu vei birui! “. Iar el nu să pricepu ce va să poată fi acest semnu și întrebă și pre céia ce era cu dânsul, zicându: „Au doar vedeți și voi cevași? ? Iar ei toți mărturisiră că au văzut acel semnu minunat. Deacii, când fu noapté, i să arătă Domnul nostru Iisus Hristos și cu acel semnu ce-l văzuse ziua la câmpu, pre ceriu, în vis și-i zise: „Să faci semnul care l-ai văzut și ți s-au arătat pre cer și să înveți să-l poarte în fruntea oștilor tale. Deacii nu vei birui numai pre Maxentie și pre oștile lui, ce și pre alți vrăjmași ai tăi, pre toți îi vei pune suptu picioarele tale, și încă și dracii să vor înfricoșa de dânsul“.
Așa i să arătă chipul sfintei cruci.
Deacii, deaca se făcu ziuo, să sculă împăratul și spuse boiarilor săi acea vedére cu mare bucurie și veselie, și fiind ei toți acolea, chemă împăratul zlătarii cei mai meșteri și făcu pre o hârtie semnul cinstitei cruci, care i să arătase pre ceriu, și le déde să o facă de aur. Deacii ei o luoară și o făcură cât mai degrab’, și o împodobi împăratul tot cu mărgăritariu și cu pietri scumpe și cu alte meșterșuguri, și o puse într-o suliță înaltă, cum și în ziua de astăzi fac împărații creștini și o poartă în fruntea oștilor. Și-și puse marele Costandin totă nădejdea într-însa. Deacii, deaca să întări împăratul cu acestu semnu, tote războaele le biruia. Deacii porunci la spurcatul Maxentie să să gătească de războiu, să să bată amândoi. Deacii să gătiră și începură a se lovi oștile. Iar pre muncitoriul Maxentie îl coprinsă o frică și o groază mare de oștile fericitului Costandin împărat și începu a fugi cu o semă de oameni ai săi. Iar dumneziescul împărat Costandin îl goniia.
Iar el fugind, căzu în cursele sale carele le tocmise pentru înșălăciunea lui Costandin. Că făcuse acel împărat muncitoriu, Maxentie, un pod preste o apă mare, cu meșteșug hiclean, și cugeta să înșale pre Costandin împărat, ca trecându-l el pre dânsul să să rumpă și să să înéce bunul și credinciosul împărat Costandin. Iar durérea lui să întoarse spre capul lui, și nedreptatea lui să pogorî spre creștetul lui. Că sângur acel ticălos Maxentie și cu ticăloșii lui oameni, fiind de împăratul Costandin goniți și apropiiați fiind, numai ce-i fu a da pre acel pod, ce făcuse cu vicleșug, iar podul, cu voia lui Dumnezeu, să rumse și să înecă ocaianicul Maxentie și cu toți oamenii săi, câți era cu dânsul. Și să umplu și pre dânsul cuvintele Scripturii, carele zice: „Pre cai și pre cei ce încălecase i-au înecat în mare“. Și să umplu acea apă mare de oameni și de cai morți. Și să umplu și cuvintele prorocului, carele au zis: „Săpă groapa și căzu într-însa cel ce o făcuse? .
Iar cetățénii din Roma, deaca văzură așa, ei să umplură de veselie și cu multă bucurie își înălța mâinile cătră cer. Și mérse împăratul Costandin în Roma cu multă slavă și, deaca-l văzură ei, îi eșiră înainte toți domnii cetății și boiarii, mumânile și fetele, preoții și călugării și călugărițele cu féțele vésele și cu suflete curate. Și da mâna cu dânsul și slobozea glasuri de mulțumire acelui semnu purtătoriu de biruință și împăratului, pentru căci îi izbăvi dă răul și vicleanul Maxentie muncitoriul. Deacii, deaca făcură așa, iar împăratul dărui Romei iar cinstea și slobozeniia care o avusese mai denainte vréme, și zise să-și facă toți oamenii semnul sfintei crucii. Și rădică în mijlocul cetății o cruce mare și o scrise cu slove letenești, zicându: „Aceasta au slobozit cetatea noastră din munciri și o au izbăvit“.
Iar după acéstea, porunci pretutindinea să strângă moaștele mucenicilor foarte cu cinste și să le îngroape, și gonirea care era asupra creștinilor să să contenească și să să slobozească toți creștinii dă prin temnițe și de pre la închisori. Iar limbile câte era împregur, până la ochean, deaca auziră așa, toți priimiră acea învățătură cu dragoste și să împodobiia cu numele crucii. Și deșchise împăratul cămărăle cu avuțiia cea împărătească și o împărți toată săracilor, și începu a zidi bisérici creștinești pretutindenea și le dăruia moșii și avuții tuturor, ca un trimisu al lui Dumnezeu și cercetător, care slujiia și cu învățăturile și cu lucruri. Și toate câte poruncea împăratul și învăța, era bune și cu ispravă. Și adunară săborul slugile lui Dumnezeu în Efes și în hotarăle lui, și pacea lui Dumnezeu și déde acel loc biséricilor. Și câți i să închina din limbi și i să pleca lui, toți lăcuia în locurile lor; iar câți nu-l asculta, nici i să pleca, el îi gonea den lăcașurile lor. Așa și într-acesta chip îngăduia lui Dumnezeu acestu împărat credincios, și cerérea și pohtirea biséricilor nici cum nu o înfrângea. Pentru acéia și de la Dumnezeu i să da plată, că toate neamurile păgânești le supuse supt dânsul.
Și deaca birui pre toți împrejurénii săi și-i supuse suptu biruința sa, deacii îl chema oamenii toți „biruitoriu“. Acéstea văzându romanii, să bucura și să veselea foarte. Și, odată, să împodobiră toți și făcură praznicul lui Dumnezeu în 7 zile și ziseră: „Acesta iaste praznicul biruinței“. Și crezură și cinstitei cruci, și cu toată inima i să închina și o săruta, și pre Costandin, cel ce iaste de-a pururea pomenit biruitoriu, îl slăviia.
Deaciia împăratul Costandin căzu în boala care să cheamă mișălie, iar dohtorii câți era, toți să nevoia, cine cu ce știia, ca să vindece pre împăratul. Și munciră câtăva vréme cu meșteșugurile lor și nu putură folosi nimic. Deacii ziseră să strângă coconași mititei mici, mulți, vrând să-i junghe pre toți și să le sprijinească sângele într-un vas mare, și să să scalde împăratul într-acel sânge de coconi mici, și să va curăți de mișălie. Și strânseră atâțea coconi să-i junghe. Iar împăratul Costandin venea de la vânat și văzu atâtea mumâni plângându și văetându-se pentru coconașii lor, și întrebă ce poate să fie acea gâlceavă și vaete mari, ce fac acéle fămei acolo. Iar slugile îi spuseră, zicând: „Poruncit-au dohtorii să adunăm coconi mitutei mulți și să-i junghe, și să sprijinească sângele într-un vas mare, și să te scalzi măria-ta într-acel vas mare cu sânge, și te vei curăți“. Iar împăratul, deaca auzi așa, i să făcu milă de coconi și de mumânile lor, și déde pre toți coconii în brațele mumânelor lor, și zise: „Mai bine să pătimescu eu tot așa rău cu această boală, decât să moară atâțea coconi și să să topească mumânele lor, de jale și de dor, și să fiu eu vinovat a atâta moarte“. Iar noaptea i să arătă în vis Petru și Pavel, apostolii lui Hristos, și-i ziseră: „Noi suntem Petru și Pavel, apostolii lui Hristos, și ne-au trimis Dumnezeu să-ți dăm botezul mântuirii.
Deci să trimiți să chemi pre Silivestru papa, să te îmbăieze în baia botezului și ți să va curăți mișăliia dupre trup, ce o ai pre tine, și toate păcatele tale, și vei fi vrédnic și harnec și împărăției ceriului“. Și într-acéste cuvinte să deșteptă împăratul și văzu doftorul său gătindu dohtorii, după cum îi era obiceiul și orânduiala. Iar el zise cătră dânsul: „De acum să nu mai vii la mine cu dohtorii și cu meșteșuguri omenești, că-mi va ajuta mâna lui Dumnezeu, carea ține toate“. Și îndată trimise la fericitul Silivestru, și veni de-l boteză. Iar deaca-l boteză și ieși din crestélniță, rămase stricăciunea dă pe trupul lui în apă ca niște solzi de pește, iar el fu sănătos și curățit, și ieși vésel cu trupul și cu sufletul. Și să boteză cu dânsul și Crisp, fie-său cel mai mare, și să îmbrăcară amândoi în haine albe, slăvindu și mulțumindu lui Dumnezeu pentru atâtea bunătăți ce să învrédniciră. Și fiind fericitul Costandin biruitoriu și țiitoriu Romei, mulți pizmași de-ai adeverinței să apropiia de dânsul, și de multe ori cu multe feliuri de otrăvi îl adăpa, iar el fiind cu mila lui Dumnezeu acoperit și umbrit, nimic nu-i strica nici să bolnăvea.
Deci, după acéstea, iar să ridică cu Lichinie, ginerile lui Chesar, asupra lui Maximian. Și făcură oști pre mare și pre uscat, foarte mari și gréle. Iar Maximian, deaca auzi așa, își puse nădéjdea în vrăji și în farmece, și găti și el oști gréle. Și așa-i părea și cugeta că are pre Costandin prinsu și cu toate oștile, dinpreună cu Lichinie, în mâinele lui. Și să găti tare împotriva lor, și le eși înainte. Și cum văzu spurcatul Maximian semnul sfintei cruci că-l duc înaintea oștilor, îndată zise vitéjilor săi să-l săgéte cu săgeți, să-l lovească și să-l strice. Și așa mérseră oștile una spre alta până să apropiară bine, și semnul sfintei cruci tot îl purta înainte. Deci, cum începură a să lovi, îndată cuprinse groaza și frică pre céia ce să nădăjduia spre vrăjile lor și di spaimă mare își lepădă Maximian și caftanul cel împărătescu, gravaniu, den spinare, și fugi.
Și iată, cel ce să nădăjduia spre vrăji și pre mulțimea oștilor sale, cum fugi și fu lipsit de toate și fu gonit den sat în sat. Iar spurcații săi dumnezei și vrăjitorii, ca niște mincinoși și înșălători, toți fură tăiați și fărâmați. Și se povestéște că atâta moarte și tăiare s-au făcut atunci, cât n-au fost altă dată de’nceputul lumii.
Și-i era voia lui Costandin să prinză și pre Maximian, iar Dumnezeu nu vru, ci porni altă mânie pre dânsul, că căzu întraltă urgie și mânie mai mare, că de viu i să împuțiră toate mădularele lui și i să târiia tote dânlăuntrurile pre pământu. Deacii îi săriră ohcii amândoi și fu orbu, și-i căzu toată carnea dupre oase și așa, întru această groaznică și cumplită mânie a lui Dumnezeu, câtăva vréme pătimind, muri. Și-i mérse sufletul la un loc cu idolii săi, în munca cea netrecătoare. Și așa fură idolii stricați și răsipiți dentre dânșii, și să făcu pace și liniște mare în lume, și să tocmiră toate cu blândéțe. După acéstea, fu Costandin împărat a toată lumea și singur biruitoriu, că păgânătatea o strică de tot și arătă tuturor semnul și biruința crucii.
Și era o cetățue mitutea, care o cema Viza, care o zidise Manasiia, împăratul Iudei, în zilele lui, și-i pusése numele Vizantiia, și numai într-acéia lăcuia câțiva păgâni foarte răi și iuți, și pre acéia nimeni niciodată nu-i supusése supt dânșii. Iar împăratul Costandin mérse și la dânșii să-i bată și săi supue suptu ascultarea lui, iar ei încă să gătiră de războiu și să loviră cu Costandin, și-l biruiră și-i uciseră atâtea oști. Iar a doao zi, iar mérse Costandin spre dânșii cu războiu, iar ei îl înfrânseră iarăși și-l biruiră. Deacii seara, deaca începu a înnopta, era împăratul Costandin afară și să mira cum și ce va să facă, și era încungiurat de cugete și de nepricépere. Iar el își aruncă ochii în sus cătră cer și văzu pre ceriu scrise slove de stele, și acéle slove zicea așa: „Chiamă-mă în ziua grijii tale, și te voi izbăvi și mă vei proslăvi“. Iar împăratul să mira și de aceasta, și iar nu se pricepea ce va să fie. Și mai căută și a doa oară spre ceriu și văzu o cruce făcută de stele pre ceriu și scrisă cu slove, și acéle slove zicea așa: „Cu acestu semnu vei piiarde pre toți vrăjmașii tăi“.
Deacii Costandin îndată-și scoase cuțitul și făcu o cruce de lemnu și o puse într-o prăjină lungă și zise să meargă cu dânsa tot înaintea oștilor. Iar a doao zi iar să loviră oștile, și-i birui Costandin și-i sparse de tot, și nu mai fu acea cetate samovolnică, ci fu supusă suptu Costandin, și plecă toată lumea supt biruința lui.
Iar când vru să meargă de la sfântul și a toată lumea săbor cel dentâi patriarhul Macarie la Ierusalim, iar fericitul Costandin împărat îi zise să caute locul învierii Domnului nostru Iisus Hristos și locul țestului, Golgotha, așijderea și făcătoriul de viață lemnu. Și zise împăratul să meargă și sfânta a lui mumă Elena, și déde pre seama ei toată oblăduirea împărătească dentr-acolo. Iar preste puțină vréme, văzu sfânta Elena în vis o lumină, și era acea lumină foarte luminoasă și strălucea atâta cât nu poate omul să spue. Și-i zise acea lumină: „Să mergi în Ierusalim și să cauți să afli făcătoarea de viață cruce și mormântul și locurile céle sfinte foarte cu de-adinsul, care le-au ascunsu și le-au îngropat jidovii de pizmă“. Iar ia, cum să dășteptă, îndată spuse iubitului său fiiu, marelui Costandin împărat, acea vedére. Iar împăratul, deaca auzi așa, să umplu de bucurie și fu foarte voiuos să să afle acélea toate, și găti pre mumă-sa cu atâta cinste cum să cade mumei unui împărat, și-i déde avuție multă și o trimise la Ierusalim. Iar fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, deaca auzi că vine sfânta Elena, muma marelui Costandin împărat, eși în timpinarea ei cu mare cinste. Și, deaca veniră și intrară în cetate, începură cu multă nevoință și osteneală a căuta acéle lucruri sfinte și minunate dumneziești, și să nevoia cu ajun și cu post și cu rugăciuni pentru dânsele, și cu tot de-adinsul căuta.
Pentru acéia și Dumnezeu, care iaste Domn minunilor, nu apesti mult să nu auză rugăciunea lor și să le vază ostenélele lor, ci descoperi fericitului Macarie în vis toate pre amăruntul. Iar Adrian împărat făcuse capiște mare deasupra sfântului a lui Dumnezeu mormântu, foarte frumoasă, și o împodobise cu multe lucruri scumpe, și făcuse idol pre spurcata și pângărita dumnezăoae Afrodita și o pusése într-însa. Iar sfânta și împărăteasa Elena, avându putérea și biruința împărăției în mâna ei, zise, dinpreună cu fericitul Macarie, de sparse și răsipiră acea capiște de tot. Și fusese acéa capiște foarte cu niște merșterșuguri frumoase și minunate; iar deaca o sparseră și săpară mult în pământ, iată să ivi sfântul mormântu și locul țestului, și lângă acéstia aproape, mai spre răsărit puținel, aflară și 3 cruci îngropate. Deacii săpară iar mult și aflară și cinstitele piroane cu care ucigașii de Dumnezeu jidovii înpironase pre cruce dumnezeescul trup al Domnului nostru Iisus Hristos. Apoi nu putea cunoaște carea era crucea pre care să răstignise Hristos, și era pentru acel lucru sfânta Elena foarte tristă și în grijă mare. Iar Dumnezeu déde minte și cuget ca acesta dumneziescu și minunat patriarhului Macarie. Că era o jupâneasă mare și de neam vestit bolnavă spre moarte, și trăgea numai să-i iasă sufletul.
Iar patriarhul luo crucile câte tréle și mérse cu dânsele la acea jupâneasă și puse lângă dânsa crucile pre rând câte una. Iar cum puse crucea caré fusése a lui Hristos, într-acela ceas să sănătoși acea jupâneasă și să sculă ca din morți, lăudând și slăvind pre Dumnezeu. Iar preafericita Elena, deaca văzu așa, se umplu de bucurie nespusă și cântă lui Dumnezeu cântec de laudă și zise: „O, prea dulce Iisuse, cum eu fiind neharnică și nevrédnică, iar tu m-ai învrédnicit la atâtea minuni și mile! “.
Deacii să auzi véstea aceasta pretutindenea și să adună mult nărod de oameni și zise să vază acea cruce sfântă și făcătoare de viață. Iar fericitul Macarie patriarhul să sui pre amvon și rădică sfânta cruce a lui Hristos în sus și o arătă de o văzu tot nărodul. Iar sfânta Elena luo o parte oarece din cinstita cruce și cu cinstitele piroane de le ținea la dânsa, cu multă frică și cu multă cinste, că vrea să le trimiță fie-său Costandin la Vizantiia. Iar céialaltă cruce, de care luase, Elena împărăteasa o déde lui Macarie patriarhul și zise să o arate tuturor năroadelor câte vor veni să o vază. Și zise deacii împărăteasa să zidească bisérică în locul unde se află sfânta cruce, așijderea și pre sfântu mormântu a lui Hristos, iar alta în locul țestului și alta în Ghethsimaniia, în numele sfintei maicii lui Dumnezeu, unde iaste mormântul ei. Și zic mulți că acolo iaste locul Văii Plângerii și pârâul Chedrului și valea Asafatului și grădina în care fu Hristos vândut și locul în care să rugă Hristos în noaptea care-l vindea. Deacii mérse sfânta Elena spre răsărit și să urcă în muntele Emonului, den care fu Domnul Hristos ridicat și înălțat cu un nor la ceriu, și zidi și acolo bisérică. După aceasta mérse la mormântul lui Lazar, la Vithaniia, și stătu den afară de cetate, ca la 2 popriști, și plânse cu lacrăme ca de foc și să rugă mult acolo, și zidi și acolo bisérică, în numele sfântului Lazar cel drept.
Apoi mérse la apa Iordanului, unde omorî Dumnezeu păcatul cel mare a toată lumea, și zidi și acolo bisérică foarte minunată. Deacii trecu Iordanul și află peștera în care lăcuise cinstitul și sfântul Ioan Predteciu, și făcu și într-însa bisérică pre numele lui Ioan Predteci. Așijderea zidi bisérică și în locul cela unde să luo Ilie prorocul ca la ceriu, în numele prorocului. Și mai mérse 4 zile și ajunse la orașul Tiveriei, și află locul carele-i zicea locul a 12 scaune, unde șăzuse Domnul Hristos și înmulți pâinea, de sătură din 5 pâini și 5 pești 5. 000 de oameni, făr' de muieri și făr' de copii. Și încungiură sfânta Elena toate hotarăle Tiveriei și porunci de zidi bisérică în numele și în slava Domnului nostru Iisus Hristos. Așijderea mérse și la locul cela ce tămădui Hristos pre muiarea céia ce-i curgea sânge, și zidi acolo bisérică în numele cinstitei cruci. Deacii mérse la Marea Teveriadului, unde mersése ucenicii la vânătoare de péște, iar Hristos, după înviiare, li să arătă și acolo, când puseră peștii pre cărbuni și prinseră 153 de pești, și zidi și acolo bisérică în numele apostolilor.
Iar de acolo, mai mérse ca la 2 popriște și găsi unde fusése casa Mariei Magdaliniei, și zidi și acolo bisérică. Deacii întră în cetatea Tiveriei și află casa soacrei lui Petru și zidi și acolo bisérică în numele sfântului apostol Petru. Deacii să urcă în muntele Thavorului și află locul unde să închipui Domnul nostru Iisus Hristos, și zidi bisérică și acolo. Iar de-acolea mérse în Nazaret, unde aduse Gavriil arhanghel preacuratei fecioarei Mariei glas de bucurie (și-i spuse că va să să nască dintr-însa cuvântul lui Dumnezeu cu trup), și acolo iar zidi bisérică în numele maicii lui Dumnezeu. Așijderea făcu bisérică și în locul casei în carea făcu Hristos apa vin. Iar de acolea mérse în Vithléemul jidovescu (unde să născuse trupéște Domnul nostru Iisus Hristos), și zidi acolo bisérică mare în făptură de cruce, cu strane în numele lui Hristos, Dumnezeul nostru. Și iar zidi bisérică în locul care fură uciși de Irod cei patrusprăzéce mii de coconași mititei, și-i puse hramul în numele lor. Într-acestași chip și în locul carele spuse îngerul păstorilor véste bună și să bucurară cu bucurie mare, și zidi bisérică în numele preacuratei de Dumnezeu născătoarei și a lui Iosif, logodnicul ei.
Deacii să sui și în sfântul Sion, carele iaste spre amiiază-zi, și acolo zidi fericita Elena bisérică naltă și mare și o învăli cu plumbul, și făcu curțile Caiafei bisérică în numele sfinților și mai marilor apostoli Petru și Pavel. Și nu făcu numai acéste bisérici, ci și altele multe pren multe locuri, în valea Ieremiei prorocul și la fântâna Siloamului și la Lithostroton. Așijderea zidi bisérică și sfântului Chira și lui Ioan, și iarăși la stejariul Mamvriei zidi bisérică, și la locul olariului.
Deacii, deaca isprăvi sfânta Elena țmpărăteasa acéstea toate și le tocmi cum să cade, muma marelui Costandin împărat déde acestor bisérici multe orașe și sate și alte avuții multe. Iar sfintele icoane le ferecă tot cu argint și le polei și le împodobi cu pietri scumpe și cu mărgăritar. Așijderea le déde vase sfinte și scumpe acelor bisérici și alte avuții, și galbeni de aur mulți le împărți. Și déde și săracilor milă. Și dărui pré sfântul și marele patriarh Macarie cu multe daruri împărătești, și să întoarse iar la fie-său, marele și credinciosul împărat Costandin.
Iar împăratul Costandin, deaca văzu așa, să bucură foarte și să veseli, și luo acea parte ce era luată den sfânta cruce și o sărută și o puse într-o lăcricioară aur. Iar din piroanele acélea își ferecă cu 3 coiful câtvași, iar unul și-l puse la gherdanul de la raftul calului, și să umplu cuvântul carele au zis prorocu: „În zilele acélea va fi sfințirea Dumnezeului atotțiitoriului la raftul calului împăratului II. Și să veselea împăratul de acélea foarte și să bucura și făcea praznice și mulțumiia lui Dumnezeu, căruia îl făcuse și-l dăruise cu atâta bine. Și să osteni cu dor și cu pohtă multă, carea avea pentru semnul și ajutoriul crucii în toate războaele sale. Și făcu 3 cruci pre numărul ce i să arătase în oști, că întâi i să arătasă la Roma, a doao la Vizantiia, iar a treia oară, când făcu pod preste Dunăre. Și-i puse numele cei dintâi , iar cei de a doao , iar a treia Iar Eraclie mpărat le puse numele anikitos (ce să zice nebiruit), care stau și până în ziua de astăzi pre un stâlpu. Și zic mulți că să pogoară și acum îngerul lui Dumnezeu de trei ori într-un an la acel stâlpu, de cădéște acéle 3 cruci și cântă cântarea heruvimilor, în luna lui mai, în 7 zile, și în luna lui septemvrie în 14 zile, și când iaste a treia săptămână din postul cel mare.
Deacii, de atunci porunci împăratul să nu să mai răstignească vinovații pre cruce, că crucea iaste blagoslovită, iar nu iaste blestemată, că Hristos pre cruce au dăruit spăseniia tuturor oamenilor. Drept acéia cine va răstigni vinovatul pre cruce, să să omoare și acela.
Iar fericita Elena, muma împăratului Costandin, lăcui câtăva vréme cu fie-său; de-acii să duse la Roma și acolo trăi puținel tot în viață bună și cinstită, și să prestevi, fiind de 80 de ani, șiși tocmi toate lucrurile în urmă bine și cum să cade.
Iar bunul și credinciosul împărat Costandin, deaca birui toate ținuturile și le supuse supt ascultarea lui, și să umplu toate biséricile de pacea cea dumnezeiască, îi părea foarte bine. Și zise boiarilor săi: câți să vor apuca di cărți și vor ceti scripturile și învățăturile dumnezeești, să-și înalțe firea și cugetul cătră vedérea dumnezeiască și să ia aminte ce zic scripturile. Și, cănd vor sta spre rugă, să-și rădice mâinile cătră ceriu și de acolo de la cer să-și ceae ajutor. Așijdérea puse lége și obicéi să sărbéze dumineca, că iaste ziua dintâi a săptămânii, întru care ne-au dăruit Dumnezeu izbăvire. Iar pre preoți și pre diaconi îi cinsti cu cinste mare și-i învăță să facă dumineca slujbă mai multă și rugăciuni mai cuvioase pretutindenea, decât în célé zile. Așijderea să postească vinerea, pentru pomenirea morții Domnului nostru Iisus Hristos. Și zise să meargă toți oamenii la bisérici să să roage și, deaca vor întra în bisérică, să îngăduiască până vor sfârși slujba, să nu iasă.
Iar pre slujitori și pre oamenii cei de oaste îi învăța așa: cînd vor fi în oaste, iar ei să iasă la un câmpu curat și să tacă toți și să să roage lui Dumnezeu încitișor, iar cu toată inima. Și pre Dumnezeu să-l știe și să-l crează, că el iaste dătător de bine. Și când să vor ruga, să-și rădice mâinile cătră ceriu și să zică: „Pre tine singur te știm Dumnezeu și împărat, pre tine singur te mărturisim că ești ajutătoriu, de la tine cérem céle ce suntu de biruință să luom, cu tine am biruit vrăjmașii cei putérnici, de la tine cunoaștem, că ne iaste mila și începutul bunătăților și pre tine ne vom nădăjdui și în veacul ce va să fie. Toți suntem robii tăi, pentr-acéia ție ne rugăm să păzești pre împăratul nostru cu îndelungată viață și biruitoare“. Așa puse lége și obicéiu să facă toți ostașii și să să roage lui Dumnezeu. Iar el singur să închidea câte într-o cămară și vorbiia cu Dumnezeu și să ruga să dobândească binele cel ce va să fie. Iar când era zile mari și praznice dumniziești, atuncea ajuna mai mult și să postea și cu tot sufletul și cu toată tăriia făcea rugăciuni sfinte. Iar în luminata noapté a sfintelor Paști, toată noaptea priveghea și învăța de punea făclii mari prin toate turnurile și pren toată cetatea, de ardea toată noaptea.
Deacii, deaca să făcea ziuo, în ziua de Paști împărțea milă tuturor limbilor și tuturor oamenilor și da tuturor den dăstul.
Iar când fuse odată, chemă pre toți arhiereii la masă și zise cătră dânșii așa: „Eu mila și cu ajutoriul lui Dumnezeu a atâta milă și cinste m-am învrédnicit, cât n-au avut nici un împărat câți au fost mai nainte de mine, și atâta chibzuială am dobândit, cât n-au avut altul. Și după acéstea m-am învrédnicit de m-am îndulcit și de a voastră blagoslovenie a atâțea părinți sfinți și a atâtea chipuri îngerești și a atâtea slugi ale lui Dumnezeu. Ci pentru căci nu iaste altă rânduială mai aproape, pre după îngeri, de Dumnezeu, decât rânduiala preoției, drept acéia pohtescu și eu și dorescu ca, de ar putea fi putință, de voi să mă alătur și eu și să fiu părtaș darului preotescu“. Iar ei îi răspunseră cu féțe vésele și cu suflete bucuroase și cu blânde cuvinte ziseră: „O, împărate, pre tine Dumnezeu te-au pus arhiereu, să socotești toate și să bagi seama de cei mai mici, ca de céia ce-ți sunt dați de Dumnezeu pre seama ta, și cât vei putea să-ți petreci traiul și viața cu bună credință și cu curăție, și vei lua dintr-însele cununa cea cinstită a sfinților, care iaste neschimbată și netrecătoare“.
După acéia făcu obicéi și lége, nici cum creștinul să nu fie slugă sau rob la ovréiu, ci să fie toți ertați și slobozi. Așijderea cei ce nu vrea să să însoare, ci vor vrea să petreacă în curăție și în juniia lor, să să hrănească din bisérici și dintr-ale biséricii să li să dea céle ce le vor trebui. Iar biséricilor le da de la împăratul încă și mai multu decăt le trebuia, unele ori le da moșii, alte ori avuție. Așijderea miluia și săracii și mișălii și văduvele, și le da și haine și bucate și arginturi tuturor den dăstul. Și avea în gând totdeauna frica și judecata lui Dumnezeu și cu învățăturile sale, ca cu niște săgeți, pătrundea și rănea inimile oamenilor celor răi și lacomi. Și să nevoia să aducă pre toți întru frica lui Dumnezeu.
Și când mergea departe într-alte țări păgâne, el să ruga episcopilor și arhiereilor să meargă cu dânsul, că nu vrea cât de puțintel să să despartă de dânșii. Și purta bisérica lui Dumnezeu tot cu dânsul, că nu vrea nici la război să se lipsească de darul biséricii. Iar arhiereilor le părea bine de aceasta și nu voia nici ei nimic să să dezlipească de dânsul; că vedea că-și pleacă împăratul cinstea împărăției sale de tot și și-o supune supt dumnezeiasca bisérică.
Și-și învăța împăratul feciorii săi să se ție de credința cea bună și adevărată, iar de învățăturile céle réle și de erese să să întoarcă și să să ferească foarte tare. Iar mai vârtos să-și pue toată nădejdea și să crează în Hristos, cu tot sufletul și aceluia să se închine și aceluia să slujască și pre acela să-l ție făcător și tocmitoriu a toată făptura. Așijderea îi învață și de altele de toate.
Și împărăți ani 32, fără 2 luni, iar toată viața lui fu 66 de ani și își petrecu toată viața sa cu cinste și cu curăție și cu bunătăți. Iar chipul lui era așa; pre toți lumina cu bărbățiia sa, și era viteaz, ascuțit la minte, la cuvântu pilduitoriu, judecător drept, în milostenie gata, la obraz frumos, în credință tare și neclătit, cu căutare frumoasă, cu firea veselă, mijlociu cu statul, supțire la grumazi, rumen la obraz, părul capului cam rar, cu barba nu foarte multă, frumos la ochi. Și era tuturor oamenilor drag și era blându, bunișor, smerit, duios și iubitoriu de oameni. Iar era și batjocorit și grăit de rău de céia ce nu umbla pre dreptatea lui Dumnezeu, ce numai în față să arăta creștini și credincioșii, iar lucrurile lor era tot réle și păgânești. Și le era picioarele iuți și alergătoare întru toate cărările lor spre dosăzi și spre vărsări de sânge. Deci, cât împuta aceștea împăratului pentru lucrurile sale céle bune, el atâta să făcea mai înțeleptu și mai bun și mai blând. Și nu vrea nici cum să să întocmească și să să împotrivească lucrurilor și vorbelor lor céle réle și îndrăcite. Și ajunse pre acéia curând urgiia și mâniia lui Dumnezeu și periră.
Iar împăratul păzea însuși oamenii săi foarte bine și făr' de vătămare, și tocmai légea lui Dumnezeu foarte bine și biséricile. Și își așăză domnii și boiarii și altele toate le alcătui toate foarte bine și frumos, care cu nevoe să vor uita, că sunt spre folosința tuturor oamenilor. Deacii, odată, având el întâmplare bună și văzând pre toți adunați împrejurul lui pentru învățătura, că cu tot sufletul pohtiia, când va fi aproape de petrecaniia sa, să vază lângă sine pre toți domnii și boiarii săi, să-i învéțe și să le spue ce locuri de minunate suntu păzite și tocmite de Dumnezeu celor buni și celor ce-l iubescu, ce frumuseți, ce plată, ce cunuci, ce cinsti, ce bucurii și ce lăcașuri. Așijderea și pre cei ce fac rău și umblă fără dreptate, ce răutăți îi așteaptă, ce munci, ce ispitiri drăcești. Și învăță pre toți într-un chip de toate de acéstea, cela ce iaste întocma cu apostolii, fericitul Costandin.
Iar când să pricepu că i să apropie ceasul să meargă cătră Dumnezeu, i să bucură sufletul foarte și tocmi toate lucrurile împărătești pre rând, și-i opri cu învățătura mare, zicând: „După petrecaniia mea, să nu fie în urmă niscare plângeri sau niscare mestecături, că mie îmi pare bine căci mă dăsparțu dintr-acest trup și mă duc să mă lăcuescu cu Hristos“. Iar domnii și boiarii lui, deaca auziră așa și deaca văzură că i s-au apropiat ceasul morții, sloboziră glas de vaete și plângere mare, atâta cât să umplu tot văzduhul și slava ceriului. Iar Costandin zise cătră dânșii cu glas blândecel și de mângâiare, grăind: „Acum v-ați dăstoinicit vieții cei de véci, acum ați aflat calea credinței cei adevărate, deci într-aceasta să lăcuiți și într-însa să vă întăriți, și să fie cu voi Dumnezeul păcii“. Și să pristăvi sfântul și marele Costandin împărat în ziua de praznicul Rusaliilor, cându s-au pogorât duhul sfântu în chip de foc spre sfinții apostoli, când fu soarele amiază-zi. Și fu sufletul lui luat și priimit de Hristos, pre care-l și iubiia, iar trupul, căci fu din pământu, să lăsă pre pământu rudeniilor și oamenilor lui celor pământești. Deaca i să duse sufletul cătră adeverința cea curată și luo plata cea bună, ca un lucrător harnec și vrédnic platei sale. Iar slugile sale, deaca văzură lucrul carele ei nu să nădăjduia, își spărgea hainele și-și zmulgea părul și-și plângea pustiirea lor, căci au rămas de păstoriul cel bun și de stăpânul cel blându și milostiv. Și să făcu atâta plângere de năroade, cât să umplu aerul de tânguiala lor, și ajunseră suspinile lor pân’ la ceriu.
Deacii mérseră toate oștile și-i luară trupul de-l băgară într-un coșciug, care îl făcuse el încă în viiața sa, și căzu tot nărodul cât era acolo în genuche și i să închina ca unui viu și săruta coșciugul și zicea: „Dupre Dumnezeu, noi pre acesta sărutăm, ca pre un dătăror de binele nostru. Că acesta ne-au scos den-tunérec la lumina cea dreaptă a adeverinții și toată cinstea ce i să cădea, fiind mortu, ei îi făcea ca unui viu. Deacii făcură bani și scriseră într-înșii numele lui și chipul, ca cum ar fi înălțat în ceriu. Atâta cinste-i făcură domnii și boiarii în urmă, pentru dragostea ce avusése cătră dânsul. Așa fu viața marelui Costandin și dreptăți ca acéstea făcu.
Vezi, iubitul mieu fiiu, că Costandin, marele împărat și îngăduitoriul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt si slăvit, carele fu mai mare înaintea lui Dumnezeu pentru bunătățile lui decât toți împărații den veac, și pentru dreptățile lui i să arătă semnul crucii lui Dumnezeu făcut pre cer de stéle, în vréme de amiazăzi, și strălucea mai vârtos decât soarele, și era scris cu slove letenești, și acéle slove să înțelegea așa: „Costandine, cu aceasta vei birui“. Și i să întâmplă de-i fu arătată ăntâi, când vru să să bată cu Maxentie împărat. Deacii, deaca muri și să sfârși Maxentie înecat, iar el mărturisi semnul sfintei cruci pretutindinea, și făcu cruce mare și o puse în mijlocul cetății Romei și o scrise cu slove letenești, așa zicând, adecă: „Aceasta au izbăvit cetatea noastră den muncă“.
Vezi mulțămirea împăratului, carea déde lui Dumnezeu pentru arătarea ce i-au arătat și pentru alte bunătăți ce-i da, pentru toate îi mulțumiia cu credință și-l lăuda. Și atâta era care iaste acum între sfinți, marele împărat Costandin, întru toate bunătățile și curățiile desăvârșit, cât văzuși că, odată, șăzându la masă cu arhiereii, îi rugă cu mare voire și pohtă, ca să cheme și pre dânsul darul duhului sfânt și să-l facă preot. Deacii, cându să bătea cu turcii de la Vizantiia, el căută spre ceriu și văzu scris ceriul cu stele, și zicea acéle scripturi așa: „Chiamă în ziua grijii tale și te voi izbăvi și mă vei proslăvi“. Așa și tu, fătul mieu, să chemi pre Dumnezeu și în vremile céle bune și de pace, și în vremile céle de grijă, și să te păzești în curăție. Deacii-ți va ajuta Dumnezeu întru toate, ca și cum auziși că au ajutat marelui împăratului și blândului Costandin și a altora a mulți au ajutat, carii au făcut voia lui. Pentru aceasta, fiind împăratul Costandin în nedomirire, să mira ce va să fie acéle cuvinte, ce fură semnate pre cer; și mai căuta și a doa oara spre cer și văzu cruce făcută de stele pre cer și scrise slove, și zicea așa: „Cu acest semnu vei birui pre toți vrăjmașii tăi“. Iar el, numaidecât îl luo, cuțitul, și făcu o cruce de lemnu și o puse într-o prăjină naltă și zise să o ducă tot înaintea oștilor. Deacii, a doao zi dimineața, cum să loviră oștile, îndată fură turcii biruiți.
Iar măcar deși fu Costandin prinsu de turci întâi și vrură să-l junghe și să-l facă jirtvă spurcaților lor idoli, iar fu degrab’ scos, si-l izbăvi Dumnezeu din mâinele lor. Că zice apostolul, că știe să mântuiască Dumnezeu pre cei drepți, iar pre cei păcătoși să-i muncească în ziua mâniei. Că iată, Dumnezeu îi zise: „Chiamă-mă în ziua grijii tale și te voi izbăvi și mă vei lăuda“. Și iarăși mai iaste scris în Sfânta Scriptură și zice: „Înălța-voi pre cei ce mă vor înălța“. Că cât fură slugile lui Costandin împărat de biruite de păgâni de la război și goniți și răsipiți și tăiați de perși, iar ei știind pre stăpânul și împăratul lor prinsu și rob și scos spre junghere, numaidecât să adunară iarăși într-ascunsu și năvăliră de apucară armele persilor și întrară într-înșii, și luară întâi pre Costandin împăratul lor între dânșii. Deacii începură făr' de milă a tăia pre perși.
O, mare înțelepție a slugilor celor drépte și credincioase, cum atunce scăpase și fugise den periciune și iarăși într-acéia dată mérseră și-și déderă viața morții, pentru stăpânul lor cel drag! Dreptu acéia iaste fericit și de Dumnezeu și de oameni, cela ce-și pune sufletul pentru priiatenul său, și vor avea și plată mai mare de la Dumnezeu céia ce-și pun capetele pentru stăpânii lor. Iar cel ce nu se va nevoi să slujască stăpânului și domnului său cu credință și cu dreptate, acela iaste osândit de Dumnezeu. Că să cade omului să slujască cu frică și cu cutremur Dumnezeului său, căruia l-au făcut și l-au zidit. Așijderea să slujască și domnu-său, că iaste zis: „Cel ce să potrivește stăpânului, acela lui Dumnezeu să potrivește“.
Dar cine iaste cel ce să potrivéște stăpânului său? Iaste cel ce să rădică cu ficleșug asupra domnului său. Și unul ca acesta să împotrivește cu Iuda vânzătoriul. Că să sculă Iuda cu nebunie și cu pizmă nebunească și vându pre Hristos, stăpânul și Dumnezeul său. Drept acéia fu judecat pre dreptate și pre vina sa, că fu lepădat den ceata apostolilor și den slava lui Dumnezeu, ca și diavolul. Că el încă să trufi și vru să fie mai mare decât Dumnezeu care-l făcuse, și zise: „Mérge-voi și-mi voiu pune scaunul deasupra norilor și voi fi întocma lui Dumnezeu“. Pentru acéia să făcu drac întunecat și fu lepădat den ceriu, si-l aștéaptă acum focul gheenii cel nestinsu. Așijderea să sculă Adam, omul cel dintâi, spre domnie și spre împărăție, și vru să fie Dumnezeu pre pământ, iar el nu fu.
Că de la Dumnezeu să dă împărățiia și domniia, și pre pământu, și în ceriu. Pentru acéia fu osândit și aruncat întru întunérecele iadului, până ce veni Hristos, și fu legat cu legături nedezlegătoare. Iată că zice că au fost și Adam legat numai până la venirea lui Hristos și osândit în muncă, iar roada lui și după venirea lui Hristos va fi osândită și aruncată în focul cel nestinsu. Însă carii vor face rău și vor umbla denafară de lége înaintea lui Dumnezeu și înaintea împăraților și a domnilor dupre pământ? Pentru că zice Dumnezeu cătră Samuil prorocul: „Suitu-s-au strigarea și suspinile săracilor înaintea mea, deci pasă și le pune împărat“. Așijderea zice și de domni și de împărați, că de vor fi ei aleși și puși de Dumnezeu și de vor face voile și poruncile lui cu adevărat, deacii și Dumnezeu de-a pururea și în tot locul va fi cu dânșii. Și măcar de le-ar fi toată lumea pizmași și să să scoale cu vrăjmășii și cu oști asupra lor, nimic nu le va strica, ci încă mai multu vor ațâța mâniia lui Dumnezeu și vor aprinde focul cel de véci în capetele lor și în cestu veac și în cel ce va să fie.
Pentr-acéia nimini să nu îndrăznească, nici slujitoriu, nici țăran, nici nimeni să-și rădice firea și gândul, cu meșteșug hiclean, dintru îndemnarea diavolului, spre împăratul și spre domnul și stăpânul lor. Că cel ce să va ispiti a-și rădica mâna asupra stăpânului său fără dreptate și asupra domnului său, carele iaste îngăduitoriu și unsul lui Hristos Dumnezeu, acela cu adevărat de pripă își va aduce mâniia lui Dumnezeu cea dreaptă spre nedreptul lui cap, și urgiia Dumnezeului celui viu să va pogorî pre dânsul. Că împărățiia și domniia a împăraților și domnilor, care iaste pre împărații și domnii cei credincioși și drepți, acéia iaste împărăție și domnie cerească. Și Domnul, fiiul lui Dumnezeu, va fi lor împărat și va judeca lumea pre dreptate.
Dreptu acéia, fieștecărui împărat sau domn căruia i să dă împărățiia și domniia, den mila lui Dumnezeu să dă și să triméte pre cine-i iaste lui voia. Că împărățiile și judecățile ale lui Dumnezeu sântu, și pentru acéia să dau împărățiile de la Dumnezeu, ca să judece pre oamenii săi cu dreptate, iar pre cei răi, carii fac fărdelége, să-i judece cu caznă și cu certare. Pentru că nimunui, niciodată, n-au împărțit, nici i-au dat Dumnezeu să facă lucruri réle și nedrépte, nici i-au trimis cugete spurcate, nici în inima nimunui n-au sădit Dumnezeu cugete și gânduri hicléne. Ce tot cu meșteșugul diavolului să ațâță acéstea toate. Că tot diavolul, toate lucrurile céle réle, cu îndemnarea lui să fac, iar nu cu socoteala lui Dumnezeu. Că de Saul diavolul să apropie și-i ațâță gându rău și-l îndemnă ca să ucidă pre împăratul și îngăduitoriul lui Dumnezeu, pre David. Iar apoi el însuși fu ispitit de mâniia lui Dumnezeu și să lăsă el însuși în țapa lui, și i se pătrunse inima de arma sa, și așa rău să sfârși.
Scripture echoes
- ↩Ps.8.6;Ps.8.8;1Cor.15.25 — You have made him a little lower than God, and crowned him with glory and honor. Ps.8.8 — the flocks and the herds—all of them—and also the beasts of the field 1Cor.15.25 — For he must reign until he has put all his enemies under his feet.
- ↩Ps.62.5;1Tim.2.8 — Only in God be still, my soul, for my hope comes from him. Only he is my rock and my salvation, my stronghold; I shall not be shaken. 1Tim.2.8 — I desire, then, that in every place the men should pray, lifting holy hands without anger or disputing.
- ↩John.18.1 — When Jesus had spoken these words, he went out with his disciples across the Kidron Valley, where there was a garden, into which he and his disciples entered.
- ↩John.1.29 — The next day he sees Jesus coming toward him and says, "Look, the Lamb of God who takes away the sin of the world!"
- ↩Mark.1.2-Mark.1.6 — As it is written in Isaiah the prophet: "See, I send my messenger before your face, who will prepare your way." Mark.1.3 — A voice of one calling in the wilderness: "Prepare the way of the Lord; make his paths straight." Mark.1.4 — John appeared, baptizing in the wilderness and proclaiming a baptism of repentance for the forgiveness of sins. Mark.1.5 — And all the region of Judea and all the Jerusalemites were going out to him, and they were being baptized by him in the Jordan River, confessing their sins. Mark.1.6 — And John was clothed with camel's hair and a leather belt around his waist, and he was eating locusts and wild honey.
- ↩2Kgs.2.11 — And it came to pass, as they were walking along and talking, that behold, a chariot of fire and horses of fire separated the two of them; and Elijah went up by a whirlwind into heaven.
- ↩Matt.14.17-Matt.14.21 — But they said to him, "We have here only five loaves and two fish." Matt.14.18 — He said, "Bring them here to me." Matt.14.19 — And he directed the crowds to sit down on the grass. Taking the five loaves and the two fish, he looked up to heaven, blessed and broke the loaves, and gave them to the disciples, and the disciples gave them to the crowds. Matt.14.20 — And they all ate and were satisfied, and they took up the leftover pieces—twelve baskets full. Matt.14.21 — Those who were eating were about five thousand men, besides women and children.
- ↩Matt.14.21 — Those who were eating were about five thousand men, besides women and children.
- ↩Mark.5.25-Mark.5.34 — And a woman who had been suffering from a flow of blood for twelve years Mark.5.26 — and having suffered much under many physicians, and having spent everything she had, and not being helped at all, but rather having grown worse, Mark.5.27 — When she heard about Jesus, she came in the crowd behind him and touched his garment. Mark.5.28 — For she was saying, 'If I touch even his garments, I will be made well.' Mark.5.29 — And immediately the flow of her blood dried up, and she knew in her body that she was healed from the affliction. Mark.5.30 — And immediately Jesus, perceiving in himself that power had gone out from him, turned around in the crowd and said, "Who touched my garments?" Mark.5.31 — And his disciples said to him, "You see the crowd pressing in on you, and you say, 'Who touched me?'" Mark.5.32 — And he looked around to see the one who had done this. Mark.5.33 — But the woman, having feared and trembling, knowing what had happened to her, came and fell before him and told him the whole truth. Mark.5.34 — And he said to her, "Daughter, your faith has saved you; go in peace and be healed of your affliction."
- ↩John.21.1-John.21.11 — After this, Jesus revealed himself again to the disciples at the Sea of Tiberias. He revealed himself in this way: John.21.2 — Simon Peter, Thomas (called Didymus), Nathanael from Cana in Galilee, the sons of Zebedee, and two other disciples of his were together. John.21.3 — Simon Peter said to them, 'I am going fishing.' They said to him, 'We are coming with you.' They went out and got into the boat, and that night they caught nothing. John.21.4 — Early in the morning, when day had already come, Jesus stood on the shore; however, the disciples did not know that it was Jesus. John.21.5 — So Jesus said to them, 'Children, do you have any fish?' They answered him, 'No.' John.21.6 — He said to them, "Cast the net on the right side of the boat, and you will find some." So they cast, and they were no longer able to haul it in because of the great number of fish. John.21.7 — Therefore that disciple whom Jesus loved said to Peter, "It is the Lord." So when Simon Peter heard that it was the Lord, he put on his outer garment (for he was naked) and threw himself into the sea. John.21.8 — But the other disciples came in the boat, for they were not far from the land, but about two hundred cubits away, dragging the net of fish. John.21.9 — When they came ashore, they saw a charcoal fire already laid, with fish placed on it, and bread. John.21.10 — Jesus said to them, "Bring some of the fish that you have just caught." John.21.11 — So Simon Peter went aboard and hauled the net to shore, full of large fish, a hundred and fifty-three; and although there were so many, the net was not torn.
- ↩Deut.21.23;Gal.3.13 — His body must not remain all night on the tree, but you shall surely bury him that same day, for a hanged person is cursed by God, and you must not defile the land that the LORD your God is giving you as an inheritance. Gal.3.13 — Christ redeemed us from the curse of the law by becoming a curse for us—for it is written, "Cursed is everyone who hangs on a tree."
- ↩1Tim.2.4-1Tim.2.6;Col.1.20 — who desires all people to be saved and to come to the knowledge of the truth. 1Tim.2.5 — For there is one God and one mediator between God and humankind, the man Christ Jesus, 1Tim.2.6 — who gave himself as a ransom for all, the testimony given at its proper time. Col.1.20 — and through him to reconcile all things to himself, having made peace through the blood of his cross — through him, whether things on earth or things in the heavens.
- ↩1Pet.2.9 — But you are a chosen race, a royal priesthood, a holy nation, a people for his own possession, so that you may proclaim the excellencies of him who called you out of darkness into his marvelous light.
- ↩Acts.26.18 — to open their eyes, so that they may turn from darkness to light and from the power of Satan to God, that they may receive forgiveness of sins and a place among those who are sanctified by faith in me.
Notes
- 1 ↩Rom. 'capiște' — a pagan shrine or idol-temple, not a church; the word carries the narrator's disapproval.
- 2 ↩Rom. 'îngăduitorii săi' — literally 'his patient ones/those who bear with him'; the sense is those who endure and keep faith with God rather than merely 'his servants'.
- 3 ↩"Galilea Vretaniei" in the source is almost certainly a scribal distortion of Gallia/Galia Britaniei — the Gaul-and-Britain region of the western empire where Constantine was proclaimed emperor — not biblical Galilee. Translated with that intended sense; the odd form is preserved in the note rather than in the text.
- 4 ↩"Iar după acéstea" is a narrative-sequence connective ("and after these things"), continuing from the previous section's return to Britain; rendered "Now after this" to keep the chronicle's forward motion without archaism.
- 5 ↩"slove letenești" = Latin characters (letene(ș)ti < latinești). The famous formula behind it is In hoc signo vinces.
- 6 ↩This "sentence" contains only the closing quotation mark and full stop belonging to the speech in s2; it carries no translatable content. Rendered as the closing quotation mark alone.
- 7 ↩This segment holds only the question mark closing Constantine's question in s4; there is no lexical content to render.
- 8 ↩"să înveți să-l poarte" is literally "teach/instruct that it be carried"; rendered "give orders for it to be carried" since the verb here carries the sense of directing the troops, not classroom teaching.
- 9 ↩"dracii" here means the demons/devils, not a generic evil; "de dânsul" refers back to the sign, so the fear is of the cross itself.
- 10 ↩Romanian *chipul* here means the visible form or figure of the cross rather than a face or portrait; rendered "sign" to match the surrounding narrative, which consistently calls the vision *semnul sfintei cruci* ("the sign of the holy cross"). "Image" or "form" would also be faithful.
- 11 ↩"Zlătari" are goldsmiths; "cei mai meșteri" marks them as the most expert of their craft. "Cinstitei cruci" renders the standard Orthodox liturgical epithet for the cross, "honored/precious".
- 12 ↩"Spurcatul" is a strong term of religious loathing — defiled, unclean, abominable; "vile" keeps the force without the archaic ring.
- 13 ↩"Muncitoriul" here is not "laborer" but the older sense of one who inflicts torture — the persecuting tyrant; the same epithet recurs in the next section.
- 14 ↩Romanian 'muncitoriu' here means tormentor or torturer (from 'muncă' in its older sense of torment), not 'worker'. Rendered 'tyrant' to keep the moral charge the narrative gives Maxentius throughout the chapter.
- 15 ↩The idiom means roughly 'the only thing left for him was to set out onto that bridge'. Rendered 'had no way left but to take that very bridge' to keep the sense of forced necessity that makes the reversal ironic.
- 16 ↩Rendered from the Romanian wording rather than conformed to a received English biblical text; the quotation's source and canonical wording await later resolution.
- 17 ↩The source sentence opens a quotation that is never closed and ends with a question mark, while the following sentence in the section is a bare period. Read here as a single declarative quotation; punctuation treated as a transmission artifact rather than a genuine question.
- 18 ↩This sentence unit contains no words at all — only a stray period, most likely the closing punctuation of s7 split off by the segmenter. Nothing translatable is present, so the mark is carried through unchanged.
- 19 ↩The form 'mumânile' is taken as 'mumele' (the mothers), paired with 'fetele' (the girls/young women), a standard chronicle pairing for the women of a city. Rendered accordingly.
- 20 ↩In this text 'muncitoriu' means tormentor/persecuting tyrant, not 'laborer'; rendered 'tyrant' to keep the persecution sense that governs the whole chapter.
- 21 ↩"limbile" (literally "the tongues") is the standard old Romanian rendering of the biblical "nations/gentiles"; "ochean" here is the ocean, i.e. the far edge of the known world.
- 22 ↩"cercetător" here carries the church sense of one who visits and oversees (a 'visitor' or overseer), not a modern researcher; rendered as 'sent by God to watch over his people'.
- 23 ↩The clause "și pacea lui Dumnezeu și déde acel loc" has no finite verb for 'the peace of God'; the most plausible intended sense is that God's peace settled there, followed by the grant of the place to the churches. Translated to that sense rather than emended.
- 24 ↩"îngăduia lui Dumnezeu" here means to defer to and comply with God rather than to permit God; rendered 'yielded himself to God'.
- 25 ↩"împrejurénii săi" means literally "those around him" — the neighboring peoples or rulers, not merely his entourage. "Biruitoriu" is rendered "the Conqueror" here and at s4, since the same root carries victory, conquest, and rule throughout the section.
- 26 ↩"să împodobiră" is literally "they adorned themselves" — festal dress and decoration; "praznic" is the Orthodox term for a solemn feast day, kept as "feast" rather than flattened to "celebration."
- 27 ↩"să închina" covers both bodily veneration (bowing, prostrating) and the worshipful reverence given the Cross in Orthodox practice; "bowed before it" keeps the gesture without importing the language of worship due to God alone.
- 28 ↩"mișălie" here denotes leprosy (the older Romanian term also carries the sense of wretchedness/affliction); rendered "leprosy" throughout the section for consistency with the healing narrative.
- 29 ↩"i să făcu milă" is the language of mercy taking hold of a person rather than a passing feeling; rendered "pity ... came over him" to keep that force while reserving "mercy" for divine mercy elsewhere in the chapter.
- 30 ↩Romanian *mișălie* (lit. "wretchedness") is the text's word for Constantine's disease, which the legend identifies as leprosy; rendered here as "the disease" to match the earlier sections, where the same word names the illness the physicians could not cure.
- 31 ↩The final *și* before "the kingdom of heaven" is additive ("as well"), extending the worthiness beyond bodily healing to the kingdom; keeping it preserves the two-level cleansing — body and sins — that the sentence builds toward.
- 32 ↩*că* here is causal, giving the emperor's reason for dismissing the physician; "because" keeps that logical force rather than flattening it into a simple assertion.
- 33 ↩*stricăciune* means both "corruption/decay" and, concretely, the diseased matter on the skin; "corruption" is kept because the text is deliberately holding the physical and spiritual senses together — the same washing cleanses body and sins.
- 34 ↩*pizmași de-ai adeverinței* is literally "begrudgers of the truth" — those who resent the true faith; "enemies of the truth" keeps the religious opposition in view rather than mere personal rivalry.
- 35 ↩The second *iar el fiind* is concessive-causal: his being shielded by mercy is the reason the poison failed. Rendering it as "but because" preserves that causal link, which a bare "and" would blur.
- 36 ↩"ginerile lui Chesar" literally means "Caesar's son-in-law." Historically Licinius was Constantine's brother-in-law, having married Constantia; the chronicle's kinship label is preserved as written rather than corrected.
- 37 ↩"caftanul cel împărătescu, gravaniu": gravaniu names the dark red-purple dye of the imperial robe; rendered "the imperial mantle, the purple" to keep both the garment and its imperial color.
- 38 ↩The Romanian 'cum' here is exclamatory/temporal rather than a simple 'how' question; rendered as an exclamatory 'how he ran…' to keep the narrator's note of astonishment at the reversal.
- 39 ↩"urgie" and "mânie" are near-synonyms here (divine wrath / punishing judgment); rendered as "judgment" and "fury" to avoid repeating "wrath" three times while keeping the escalation the source builds.
- 40 ↩"munca" here carries its older sense of torment/torture rather than the modern "work"; "netrecătoare" (unpassing) marks it as everlasting.
- 41 ↩"cetățue mitutea" is a diminutive: a small fortified town. The attribution of Byzantium's founding to Manasseh of Judah is the chronicle's own claim, translated as it stands.
- 42 ↩"nepricépere" is lack of understanding — here the inability to make sense of his situation rather than mere ignorance; "not knowing" keeps the sense of a mind at a dead end.
- 43 ↩The legend usually carries "In hoc signo vinces" ("By this sign you will conquer"); this witness reads "vei piiarde" — "you will destroy/undo" — so the stronger verb is kept rather than harmonized to the familiar formula.
- 44 ↩"Deacii" is an older Romanian discourse connective ("then/after that"); rendered "So" to carry both the temporal sequence and the consequence of the vision of the cross reported in the previous section.
- 45 ↩"samovolnică" (a Slavonic loan, literally "self-willed") describes the city's refusal of any overlord; rendered "its own master" to keep the political sense of independence rather than a moral sense of willfulness.
- 46 ↩„sfântul și a toată lumea săbor cel dentâi" is the standard Slavonic-Romanian phrase for the First Ecumenical Council (Nicaea, 325); rendered "holy and universal first council" to keep both the sanctity and the ecumenical scope. „Făcătoriul de viață lemnu" (life-giving wood) is the liturgical title of the True Cross and is kept concrete rather than paraphrased.
- 47 ↩The source's „jidovii de pizmă" is translated as written; the polemical attribution reflects the sixteenth-century text's hagiographic tradition of the Invention of the Cross, not a historical claim endorsed by the translation.
- 48 ↩„ajun" and „post" are near-synonyms in the source (going without food; the appointed fast); both are kept so the doubled ascetic emphasis is not flattened. „Cu tot de-adinsul" means "in full earnest, with total intent" — rendered "with all their heart".
- 49 ↩"Pentru acéia" is resultative ("for that reason"); rendered "And so" to carry the logical force without stiffness. The "nu... ci" contrast ("did not delay... but rather revealed") is preserved as "didn't wait long... instead".
- 50 ↩"capiște" is specifically a pagan temple or shrine, not a church; "pagan temple" keeps that distinction. "dumnezăoae" is the feminine of "god" — goddess.
- 51 ↩"merșterșuguri" (a variant of meșteșuguri) means craftsmanship or artful workmanship; the plural suggests elaborate artistry rather than skills in the abstract.
- 52 ↩"ucigașii de Dumnezeu jidovii" is the medieval deicide formula (Greek theoktonoi), rendered here as written because softening it would misrepresent the source. It reflects a polemical stance repudiated by modern Christian teaching.
- 53 ↩"minte și cuget" is a doublet — roughly "mind and reasoning"; rendered "a thought and a plan" because what follows is a concrete stratagem, not a general mental faculty.
- 54 ↩"jupâneasă" is a Romanian title for a boyar's wife or a lady of high rank; rendered "noblewoman" to keep the social standing that the story depends on.
- 55 ↩"mile" (mercies) is kept as mercy language rather than softened to "kindnesses"; the pair miracles/mercies is the point of Helena's praise.
- 56 ↩Uncontracted forms are used inside the prayer, which is direct address to Christ.
- 57 ↩This sentence unit contains only the closing quotation mark and a period from the printed text; it carries no words. It is rendered as the closing quotation mark that ends Helena's prayer in s3.
- 58 ↩"zise să vază" is singular and unmarked for subject: either the empress ordered that the crowd be shown the cross, or the assembled people asked to see it. The next sentence, where the patriarch lifts the cross for everyone to see, supports the reading taken here.
- 59 ↩"locul țestului" renders Golgotha, "the place of the skull"; kept as the recognizable Place of the Skull rather than the literal "place of the cranium".
- 60 ↩"vândut" and "vindea" literally mean "sold"; in this idiom they carry the sense of Judas's betrayal, and are rendered "betrayed"/"handed over" so the sense is not lost.
- 61 ↩"muntele Emonului" reflects Greek Eleon, the Mount of Olives; the Ascension setting in the same clause confirms the identification, so the recognizable name is used.
- 62 ↩"popriște" is an old Romanian measure of distance roughly equivalent to a stadium or furlong; rendered "furlongs" to keep the sense of a short, definite distance rather than inventing a precise modern figure.
- 63 ↩"omorî Dumnezeu păcatul cel mare a toată lumea" is literally "God killed the great sin of all the world" — the Jordan baptism understood as the destruction of the world's sin. Kept the strong verb ("put to death") rather than softening it to "took away."
- 64 ↩"Predteciu/Predteci" is the Slavonic title Predtecha, "Forerunner" — the standard Orthodox epithet for John the Baptist. Rendered "the Forerunner" to keep the Byzantine-Slavonic coloring rather than substituting "the Baptist."
- 65 ↩"să luo ... ca la ceriu" keeps the qualifying "ca" ("as if / as though to heaven"), a cautious phrasing about Elijah's assumption; the hedge is preserved rather than flattened to a plain "into heaven."
- 66 ↩The numeral is broken across the section's sentence boundary: this sentence ends "5 pești 5." and the next begins "000 de oameni." The intended reading is "five thousand people." Translated as a split numeral, with the completion carried into s5.
- 67 ↩"locul a 12 scaune" — the Place of the Twelve Thrones (or Twelve Seats), a traditional Galilean pilgrimage site near Tabgha associated with the feeding miracle.
- 68 ↩This sentence is the tail of the numeral begun at the end of s4 ("5" + "000") — a segmentation artifact, not a separate statement. Rendered as the continuation so the count reads "five thousand people."
- 69 ↩"vânătoare de péște" is literally "the hunting of fish"; rendered "fishing," which is the plain sense in this narrative.
- 70 ↩The source has "ca la 2 popriște." A popriște is an old Romanian measure of distance, roughly a furlong or stadium; the exact length varied, so the figure should be read as approximate.
- 71 ↩The source reads "să închipui" — literally "took on [another] form/appearance." In this context it is the standard older Romanian way of naming the Transfiguration on Tabor, so "was transfigured" is the intended sense.
- 72 ↩"Glas de bucurie" is literally "a voice of joy" — the Annunciation greeting. "Word of joy" keeps the sense of a joyful announcement without flattening it into a generic greeting.
- 73 ↩The source says "Vithléemul jidovescu," literally "the Jewish Bethlehem" — the standard older way of distinguishing Bethlehem of Judea from Bethlehem of Galilee.
- 74 ↩"Strane" are the fixed stalls along the walls of an Orthodox church where the chanters and clergy stand; "choir stalls" is the closest English equivalent.
- 75 ↩The Byzantine liturgical tradition numbers the Holy Innocents at fourteen thousand; the Gospel itself gives no figure. "Coconași mititei" is an affectionate diminutive — "little ones," small children.
- 76 ↩"Le puse hramul" means she gave the church its patronal feast and dedication — its hram.
- 77 ↩The source has "preacuratei de Dumnezeu născătoarei," the Romanian rendering of the Greek Theotokos — "she who gave birth to God." "Mother of God" keeps the standard English title; "most pure" preserves the epithet.
- 78 ↩"spre amiiază-zi" literally "toward midday" — an old Romanian idiom for the southern direction; rendered "toward the south".
- 79 ↩"fântâna Siloamului" is literally "the spring/well of Siloam"; rendered "pool of Siloam" to match the site's standard English name. "Lithostroton" (Greek: the Stone Pavement) is left as a proper name, spelled "Lithostrotos".
- 80 ↩"sfântului Chira și lui Ioan" refers to the unmercenary martyrs Cyrus and John; the singular "sfântului" governs the pair in the source.
- 81 ↩The source reads "țmpărăteasa"; translated as "împărăteasa" (empress), an evident typographical slip.
- 82 ↩"Deacii, deaca..." is rendered "Then, once...": the first marks narrative sequence, the second the temporal clause introduced by "cum să cade" ("as is fitting").
- 83 ↩"ferecă" here means to cover an icon with a metal revetment (riza/oklad), not merely to bind or clasp; "sheathed" preserves that concrete sense.
- 84 ↩"milă" carries both "mercy" and, in this idiom of giving to the poor, "alms"; the concrete sense is intended here, with the note of mercy behind it.
- 85 ↩"dărui" is literally "gave gifts to"; "honored ... with many imperial gifts" keeps both the act and its honorific force.
- 86 ↩The clause 'își ferecă cu 3 coiful câtvași' is disturbed: the numeral '3' sits where a preposition or object is expected, and 'câtvași' ('some, a certain number') reads as the quantity of nails. Translated as the most plausible intended sense: he had some of the nails set into his helmet.
- 87 ↩The trailing 'II' after 'împăratului' is not part of the sentence sense — most likely a stray folio/section numeral or a truncated word in the witness. It is left untranslated.
- 88 ↩The quoted prophetic word closely tracks Zechariah 14:20 ('In that day there shall be upon the bells of the horses: Holy unto the Lord'). Quotation is preserved as a candidate; final resolution belongs to a later stage.
- 89 ↩The three names Constantine gave the crosses are missing from the witness (blank slots after 'cei dintâi', 'cei de a doao', 'a treia'). The clause is rendered with placeholders of sense ('a name ... another ... another') rather than inventing names.
- 90 ↩Greek ἀνίκητος, 'unconquered/invincible'; the text's own gloss 'nebiruit' is kept as 'unconquered'.
- 91 ↩'cântarea heruvimilor' is the Cherubic Hymn of the Byzantine Liturgy; rendered 'the hymn of the cherubim' to keep the liturgical reference without importing a technical title the source does not use.
- 92 ↩"Blagoslovită" and "blestemată" are Slavonic-derived terms for "blessed" and "cursed"; the contrast alludes to the law that a man hanged on a tree is under a curse (Deut. 21:23; cf. Gal. 3:13), which Christ's crucifixion reverses. "Spăsenie" (Slavonic loan) is the standard word for salvation.
- 93 ↩Romanian 'să prestevi' renders the Slavonic ecclesiastical verb for a saint's death ('fell asleep', 'was translated'). 'Passed away' keeps the reverent register without importing archaic diction; the pious coloring of the original verb is not fully reproducible in plain modern English.
- 94 ↩The source reads 'șiși tocmi toate lucrurile în urmă' — the run-together 'șiși' is read as 'și-și' ('and she arranged for herself'), and 'în urmă' as 'before the end / at the last'. Translated on that reading.
- 95 ↩"firea" (nature, disposition) paired with "cugetul" (mind, thought) names the whole inner person; rendered "his nature and his mind" rather than collapsing the pair.
- 96 ↩"încitișor" is almost certainly a variant/misprint of "încetișor" (softly, quietly), which the contrast with "să tacă toți" (all fall silent) and "iar cu toată inima" (yet with the whole heart) supports. Translated as "quietly."
- 97 ↩The second "iar" here is adversative rather than merely additive: quiet outwardly, but wholehearted inwardly. Rendered with a dash plus "but."
- 98 ↩"céle ce suntu de biruință" is literally "the things that belong to victory" — the gifts and outcomes that make for victory, not victory as a single object. Kept close to the source rather than flattened to "victory."
- 99 ↩The source doubles two near-synonyms, "ajuna" (went without food) and "să postea" (kept the fast). The doubling is intensifying; both are kept rather than collapsed into one verb.
- 100 ↩Romanian "milă" here carries its concrete sense of almsgiving rather than the abstract "mercy"; rendered "charity" to keep both the act of giving and its root in mercy. "Limbilor" (literally "tongues") is the older idiom for nations/peoples, so the pairing "all nations and all people" is an emphatic universal, not a redundancy.
- 101 ↩"chibzuială" covers both practical wisdom and sound judgment/deliberation; rendered "judgment" to keep the ruler's-prudence sense rather than speculative knowledge.
- 102 ↩"m-am îndulcit" is literally "I was sweetened"; rendered "taste the sweetness of" to keep the devotional image without archaic phrasing. "blagoslovenie" is the Slavonic loanword for blessing.
- 103 ↩"darul preotescu" is the priestly gift/grace of ordination; "gift" keeps the sacramental sense without collapsing it into generic favor.
- 104 ↩"cu suflete bucuroase" is literally "with glad souls"; rendered "joyful hearts" here because the phrase describes outward manner alongside "glad faces" rather than the interior person before God.
- 105 ↩"arhiereu" normally means bishop/high priest; applied to the emperor it carries the Byzantine sense of an overseer set by God over the Church's temporal welfare, not sacramental ordination — which is precisely what the bishops are declining to grant.
- 106 ↩"ci" is adversative here, so the second clause is rendered as a contrasting "but" rather than a simple continuation; "nici cum" is emphatic ("in no way / not at all"), rendered as "never".
- 107 ↩"miluia" carries both "showed mercy to" and "gave alms to"; the mercy sense is kept because the sentence goes on to name the concrete gifts. "mișălii" means the wretched or destitute rather than simply the poor, so it is distinguished from "săracii".
- 108 ↩"bisérica lui Dumnezeu" here almost certainly means the portable chapel and its clergy and holy vessels that traveled with the emperor's camp, not the Church in the abstract; "darul biséricii" covers both the Church's gift (the sacraments) and the grace conveyed through them.
- 109 ↩"tocmitoriu" carries the sense of one who arranges, orders, and sets all things in their proper place; rendered "Orderer" to keep it paired with "Maker" (făcător).
- 110 ↩'chipul lui era așa' can mean either 'his character was like this' or 'his appearance was like this'; the list mixes both moral and physical traits, so the opening is rendered broadly as 'what he was like'.
- 111 ↩'la cuvântu pilduitoriu' — literally 'exemplary/parable-like in speech'; rendered to keep both senses: speech that instructs by example.
- 112 ↩'ce' here is adversative ('but/only'), not the relative pronoun; it marks the contrast between their outward show and their real conduct.
- 113 ↩'dosăzi' means insults, injuries, or outrages done to another; rendered 'outrage' to hold both the verbal and the violent sense the pairing with bloodshed requires.
- 114 ↩'să să întocmească' here carries the sense of putting oneself on a level with someone — matching them, repaying in kind — rather than 'arranging'; paired with 'să să împotrivească', it describes his refusal to retaliate.
- 115 ↩"care cu nevoe să vor uita" is literally "which will with difficulty be forgotten" — i.e. these arrangements are too valuable to fall out of memory. Rendered as "it will be hard for any of it to be forgotten".
- 116 ↩"cunuci" is taken as a form of "cununi" (crowns), the standard reward-imagery of the passage; "lăcașuri" (dwelling places) carries the familiar sense of heavenly mansions.
- 117 ↩"întocma cu apostolii" renders the Greek title isapostolos, "equal-to-the-apostles", the standard liturgical epithet of Saint Constantine.
- 118 ↩"mestecături" literally means "mixings"; in this context it carries the sense of confusion, factional trouble, or quarrels among those left behind.
- 119 ↩"slava ceriului" (literally "the glory of heaven") is used here for the visible expanse or vault of the sky, paired with "văzduhul" (the air); rendered "the heights of heaven" to keep both the spatial sense and the elevated tone.
- 120 ↩"adeverința cea curată" is literally "the pure truth"; here it names God as Truth itself, the reality the soul goes to.
- 121 ↩The opening quotation mark is not closed in this sentence; the quoted speech continues into s2 and closes there. Rendered accordingly.
- 122 ↩‘ca cum ar fi înălțat în ceriu’ describes the coin image, not a claim about Constantine's actual ascent; the comparative force (‘as though’) is preserved.
- 123 ↩Romanian îngăduitoriul lui Dumnezeu is hard to pin down: îngăduitor normally means 'forbearing, indulgent,' but in this hagiographic context the sense is closer to one who defers to God — hence 'the servant who pleased God.' 'God's forbearing one' is the alternative literal reading.
- 124 ↩The long chain of Romanian și clauses is broken with a dash before 'and because of his just deeds' to keep the causal force ('pentru dreptățile lui') audible in English without splitting the sentence.
- 125 ↩den muncă: muncă here carries the older sense of 'torment, torture, oppression' rather than modern Romanian 'work' — rendered 'from torment.'
- 126 ↩"bunătățile și curățiile" is rendered "virtue and purity"; "bunătate" here carries the older sense of moral goodness or virtue rather than material goods, though the same word means "good things/gifts" in s1.
- 127 ↩The source itself places Turks at Constantine's Byzantine campaign, an anachronism belonging to the original text and left standing here.
- 128 ↩The source reads "îl luo, cuțitul" ("he took it, the knife") with no earlier mention of a knife; the awkward apposition is preserved and the most plausible sense — that he took up his own knife to cut the wood — is translated.
- 129 ↩"jirtvă" (Slavonic жрътва) is a sacrificial offering, not a generic gift; rendered "sacrifice" to keep the cultic force of the pagan altar.
- 130 ↩The source alternates between "Turks" (s1) and "pagans/Persians" here for the same enemy; the inconsistency belongs to the text and has been preserved rather than harmonized.
- 131 ↩"înțelepție" (wisdom) is rendered as "wisdom" in an exclamatory sense — the narrator praising the servants' loyal judgment, not a claim about cleverness.
- 132 ↩"a se potrivi" here carries its older sense of opposing or setting oneself against someone, not "to match/resemble" — confirmed by the next section, where the one who "să potrivéște stăpânului său" is the one who rises up treacherously against his lord and is compared to Judas.
- 133 ↩"Dar" is adversative: it pivots from the preceding praise of faithful servants to the counter-case. Rendered "But" to keep that turn. "Să potrivéște stăpânului" picks up the maxim quoted in the previous section ("whoever conforms himself to his master conforms himself to God"), so "matches" is used here to carry both senses of measuring up to and siding with.
- 134 ↩The rhetorical question and answer work by inversion: the man who "matches" his master turns out to be the one who betrays him — he matches himself against, not with, his lord. "Ficleșug" is cunning deceit; "treachery" keeps the moral weight the text goes on to attach to Judas.
- 135 ↩"Că" here is causal, giving the grounds for the comparison just made, so it's rendered "For" rather than a neutral "and." "Pizmă" covers envy and malicious grudge together; "spite" holds both without narrowing it to envy alone.
- 136 ↩"Drept acéia" is inferential ("therefore"), and the second "că" is explanatory rather than a further cause; both are kept distinct so the logic reads: the sentence was just — and here is what it consisted of.
- 137 ↩The subject of "el" shifts from Judas to the devil, who was named at the end of the previous sentence; the boast that follows is Lucifer's, so the referent is made explicit in English. "Scaunul" is literally "seat"; "throne" carries the royal claim the boast is making.
- 138 ↩The quotation is a loose form of Isaiah 14:13-14; the source reads "above the clouds" where Isaiah has "above the stars of God" / "above the heights of the clouds." Translated as the source stands, with the biblical wording left for later resolution.
- 139 ↩"Drac întunecat" is literally a "darkened devil" — the light-bearing angel turned dark. "Gheenii" is kept as Gehenna rather than flattened to "hell," since the text uses it specifically for the fire of final punishment.
- 140 ↩The closing "iar el nu fu" is adversative and blunt — literally "but he was not." The flat contradiction is kept rather than expanded, since the deflation is the point.
- 141 ↩The subject is unnamed in the source. The preceding section treats both the devil and Adam; the next sentence clarifies that Adam's binding lasted only until Christ's coming, so the unbreakable bonds here most plausibly belong to the devil, with the clause about Adam's release following as a contrast.
- 142 ↩"roada lui" literally means "his fruit" — that is, Adam's offspring, or more narrowly the fruit of his rebellion; the source leaves the range open, so the image is kept.
- 143 ↩"pizmași" carries both envy and hostility; "resented them" keeps the envy that drives the rising. The switch of subject in the second half — from the harmless attack to the attackers' own ruin — is implicit in the source and made explicit here.
- 144 ↩"Pentr-acéia" is resumptive here, drawing the practical command out of the preceding argument that rulers are set up by God; rendered "So" rather than a weaker "therefore" to keep the imperative force.
- 145 ↩"îngăduitoriu" (also used of David at NeagoeInvataturi.1.17.46.s6) means one whom God permits or tolerates in office; rendered "the one God permits to rule" to keep the divine authorization in view rather than the modern sense of "indulgent."
- 146 ↩"nedreptul lui cap" is literally "his unjust head"; rendered "their own guilty head" to preserve the idiom of judgment falling on the offender's head while keeping the moral charge of "nedrept."
- 147 ↩"Îngăduitoriu" here names the one God accepts and favors — the same term the previous section pairs with "the anointed of Christ God" — so "the one favored by God" rather than a bare "servant."
- 148 ↩"Țapa" is the pointed shaft or spear on which Saul falls; the account underlying this is his death on his own sword in 1 Samuel 31:4.
Teachings of Neagoe Basarab to His Son Theodosios companion
Rule yourself daily, not just on retreat
Chosen Portion turns the mirror into a daily practice — a short reading and examining question each morning before you lead anyone.
Chosen Portion makes the mirror daily: the ruler-formation questions this collection preserves become a two-minute morning examination in the app.
- A daily formation reading drawn from centuries of counsel to those in authority
- One pointed examination question a day — two minutes, before the meetings start
- Track your practice over weeks and watch the examined life become a habit